„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Racovăţ - un sat mic, dar cu suferinţe mari
Răspunzând la întrebarea care m-a scos din liniştea de după Sfânta Liturghie, cred că prin încercările şi greutăţile suportate, pentru a nu fi separaţi de Patria-mamă şi de Biserică, racoviţenii au rămas cât mai aproape de glia strămoşească şi de fraţii lor, dar nu în Ucraina, ci în România.
Pace, odihnă şi linişte... trăiri care te cuprind imediat după Sfânta Liturghie. Aveam impresia că nimic nu poate întrerupe acea stare, dar… o întrebare venită ca o adiere uşoară de vânt primăvăratic mă trezeşte.
Sunt în biserică, singur... Se simte, încă, miros de tămâie şi, totuşi, ceea ce m-a scos din starea de bine nu îmi dă pace! Ce anume, ce întrebare? Este legată de sătucul pe care îl păstoresc, de oamenii pe care îi iubesc şi de tovărăşia suferinţei cu care s-au însoţit de-a lungul timpului.
Cum se raportează şi ce amprentă de unicitate poate aduce această comunitate mică, din nordul extrem al Moldovei, în ceea ce înseamnă „Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari)”? Dar, care sat? Este vorba despre satul Racovăţ, din comuna Pomârla, judeţul Botoşani. O localitate înfiinţată, relativ recent, în condiţii istorice crunte şi pline de durere, după anul 1944.
Ridicat de nevoie, pe amplasamentul fostelor terenuri agricole şi zone de păşunat care au aparţinut satului Proboteşti, astăzi în Ucraina, Racovăţul adăposteşte pe cei care sunt numiţi „refugiaţii de dincolo”.
Nu sunt multe gospodării. În jur de 60 de case, răsfirate, de parcă cei care le-au construit au dorit ca, atunci când privirea întâlneşte orizontul, să poată cuprinde cât mai mult din pământul devenit străin.
De ce Racovăţ? Îmi povestea tanti Ileana Pavel, care odihneşte acum în cimitirul satului, că cei care au fost strămutaţi s-au întâlnit, după ce s-au liniştit lucrurile, să hotărască cum avea să se numească noua aşezare. Unii au propus numele de Proboteştii Noi, dar au rămas, într-un final, la denumirea de Racovăţ, nume împrumutat de la pârâiaşul, cu acelaşi nume, care străbătea zona.
Sunt, de fapt, două păreri care explică titulatura. Prima, cea oficială, după Iorgu Iordan, explică provenienţa de la slavul „Rakov”, cu sensul de „bogat în raci”, care are la bază apelativul rac, din slavul „raku”. Originea slavă este dată şi de sufixul „-ăţ”. Cea de a doua părere, auzită de la aceeaşi Ileana Pavel, spune că atunci când zona aparţinea Proboteştiului, lângă firul de apă care avea să poarte numele de părâul Racovăţ, trăiau doi romi, Iorgu Munteanu şi Ion Sârbu, având ca ocupaţie confecţionarea coveţilor de lemn. Se presupune că, atunci când doritorii se însoţeau pentru a merge la cumpărat o covată de lemn, pentru gospodărie, se îndemnau astfel: „Să mergem la coveţi”. „La coveţi” a devenit mai târziu „Lacovăţ”, apoi „Racovăţ”.
Suferinţele şi greutăţile îndurate de cei strămutaţi nu trebuie să lase în uitare vremurile teribile şi extraordinare prin care au trecut racoviţenii. Fiecare casă care mai are un batrân „în tindă” păstrează amintiri dureroase.
De ce graniţa nu merge drept, ci se abate spre nord spre Fundu Herţii
Agripina Vornicu îmi povestea, cu lacrimi în ochi, că în anul 1941, pe când avea 10 ani, după prima ocupare a zonei Herţa de către armata rusă, părinţii au hotărât să se refugieze în România. Au încărcat într-o căruţă cât mai multe lucruri şi s-au îndreptat spre zona de trecere către ţară. Drama este că nu au fost lăsaţi să treacă cu nimic, făina fiind aruncată din saci, hainele împrăştiate pe jos, în noroi, iar găinuşa pe care ea o ţinea la subsuoară a fost omorâtă în faţa ei, de către un soldat rus. Imaginea aceasta a însoţit-o toată viaţa. Pe locul unde locuieşte astăzi, tatăl ei, Minu, a improvizat o colibă pe care a luat-o apa, după o ploaie torenţială, în prima noapte. Îşi aduce aminte cum părinţii au stat în ploaie, acoperindu-le pe ea şi pe sora ei cu ce au putut, pentru a nu le fi frig.
Nenea Ion Botezatu îşi aminteşte foarte clar evenimentele de atunci. Avea 15 ani împliniţi când, pe data de 24 martie 1944, împreună cu aproape 500 de tineri, adunaţi de prin satele învecinate, a pornit pe jos spre Focşani, fugind din calea ruşilor. Au fost însoţiţi de doi consăteni, Petrea Găină şi Minu Ionel, dar şi de un „comandant” pe nume Mihail, din Târnauca. Au mers o lună până au ajuns la Focşani. De aici au fost suiţi în vagoane de animale şi duşi la Roşiorii de Vede. Ajunşi acolo, au fost daţi în grija familiilor din zonă şi au muncit pentru o bucată de pâine. Cu lacrimi în ochi, povesteşte momentele cele mai grele: când dormeau pe câmp, în frig, în drumul spre Focşani, când scuturau hainele înnegrite de mulţimea păduchilor, în foc, sau când primeau câte o îmbucătură de mâncare prin satele pe care le tranzitau. Când s-a întors, după 4 ani, a locuit cu tatăl său într-o colibă pe dealul Palanca. A fost martor la momentele în care soldaţii ruşi, care păzeau graniţa, luau la ţintă, cu arma, câte un om din sat şi-l împuşcau.
Maria Condurache, chiar dacă s-a născut în 1947, spunea că mama sa, Aglaia, povestea de multe ori cum pleca la muncă, cu ziua, în alte sate, imediat după ce s-au refugiat în 1944, lăsând-o pe sora ei în coliba improvizată, cu singura oiţă pe care o aveau legată de uşă, gândindu-se că dacă va veni lupul să nu cumva să-i mănânce copilul, ci oaia.
Ileana Pavel, care avea darul povestirii, relata la o întâlnire, cu ocazia unei Sfeştanii că erau atât de oropsiţi când s-au refugiat, încât ascundeau bani în strujenii de porumb, pentru a nu fi luaţi de ruşi. Erau „bani de zonă” care se puteau folosi doar în preajma graniţei. Spunea că un consătean, Petrea Găină, care fusese despărţit de copiii săi (5 băieţi au rămas în Ucraina), când s-a trasat graniţa, a reuşit să-i convingă pe cei însărcinaţi cu acest lucru să devieze cu câţiva metri mai spre nord, ocolindu-i astfel lotul. De aceea, graniţa nu merge drept, ci se abate spre nord spre Fundu Herţii. Tot în momentele trasării graniţei, spune tanti Ileana, s-a amplasat un gard de sârmă ghimpată, cu rachete de semnalizare din loc în loc. Dacă o vacă sau un cal atingea gardul, rachetele se declanşau, proprietarul fiind obligat să presteze muncă la pichet. De multe ori erau umiliţi, iar femeile batjocorite.
Locuitorii Racovăţului nu aveau voie să se adune mai mulţi la un loc, nu aveau voie să stea în grupuri mai mari de 2 persoane. Atunci când cineva murea, familia purta sicriul, de multe ori, prin locurile aflate cât mai aproape de graniţă, pentru a da de veste rudelor de dincolo.
După ce s-au liniştit, cât de cât, evenimentele, în anul 1952, preotul Isaia Botnăraş, paroh la Fundu Herţii şi suplinitor la Racovăţ, împreună cu credincioşii racoviţeni, a făcut demersuri pentru înfiinţarea unui cimitir pe Dealul Mare, pentru construirea unei clopotniţe de lemn şi a unei case din chirpici (morgă) „pentru a avea unde să se adăpostească în timpul intemperiilor, cu ocazia înmormântărilor şi să se poată oficia în continuare slujba înmormântării întrucât acest cimitir este foarte izolat de sat” (adresa nr. 47/2.06.1952) . Până atunci, cei răposaţi se înmormântau la Fundu Herţii sau la Pomârla.
Această biserică a dăinuit până în anul 2007, când a început construirea bisericii noi. În anul 2011 aceasta a fost sfinţită de către IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei.
Răspunzând la întrebarea care m-a scos din liniştea de după Sfânta Liturghie, cred că prin încercările şi greutăţile suportate, pentru a nu fi separaţi de Patria-mamă şi de Biserică, racoviţenii au rămas cât mai aproape de glia strămoşească şi de fraţii lor, dar nu în Ucraina, ci în România. De aceea este special satul Racovăţ - un sat mic, dar cu suferinţe mari! (Pr. Teodor Cătălin Budacă)