Revelarea Sfintei Treimi în şi prin Iisus Hristos

Dogma Sfintei Treimi, fundamentul tuturor dogmelor, a fost formulată şi apărată de-a lungul vremii ca un răspuns al credinţei Bisericii la fapta mântuitoare a Dumnezeului treimic realizată şi descoperită în şi prin Iisus Hristos.

Dogma Sfintei Treimi poate fi înţeleasă şi ca taina existenţei a tot ceea ce există văzut şi nevăzut şi fără care nimic nu poate fi explicat. Treimea este iubire fără de început, şi pentru că nu satură pe nimeni niciodată este şi fără de sfârşit, iar o iubire care nu are început şi nici sfârşit este lumină. Dumnezeu este iubire, deci viaţă şi lumină prin Sine, pentru că este suprema unitate a comuniunii tripersonale.

Sfânta Treime sau iubirea cea veşnică

„Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I In. 5,7)

Hristos a spus despre Sine, că „Eu sunt Lumina lumii; Cel ce îmi urmează mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In. 8,12), deci S-a identificat în fond şi cu iubirea. Unde este iubire este putere care învinge urmările răului, iar unde nu este iubire este neputinţă şi moarte spirituală. În Dumnezeu este iubire atotputernică, dar nu iubire într-o existenţă monopersonală, ci în comuniune interpersonală.

Biserica Ortodoxă vede pe Sfânta Treime ca pe Dumnezeul iubirii. Hristos, iubind pe Tatăl prin Duhul Sfânt, comunică şi credincioşilor această iubire şi îi ridică pe aceştia în relaţia iubitoare dintre persoanele ei. Activitatea pământească a Fiului întrupat se află într-o relaţie nemijlocită cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi are la bază actul iubirii dumnezeieşti intratrinitare, care stă la baza creaţiei şi a îndumnezeirii omului, pentru că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3,16).

Iubirea divină nu este una egoistă, care rămâne izolată în interiorul Treimii, ci se comunică umanităţii prin jertfa Mântuitorului Hristos, Care, pe Cruce fiind, îi îmbrăţişează pe toţi cu mâinile Sale, unind cerul cu pământul. Astfel, Întruparea Fiului lui Dumnezeu a constituit mijlocul de înfiere şi îndumnezeire a oamenilor.

Mântuitorul Hristos nu a venit ca să divizeze, ci să unească şi să ridice pe oameni la asemănarea cu Dumnezeu, şi de aceea Părinţii Bisericii învaţă că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască. Hristos rămâne deci ţinta desăvârşirii noastre finale, aşa cum nu o poate realiza nici un om, dar rămâne totodată şi calea care duce către această ţintă, fiindcă spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6).

Sfânta Treime - revelaţie deplină la „plinirea vremii”

„Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5,17)

Mântuitorul Hristos nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească. Împlinirea constă în faptul că Mântuitorul a completat monoteismul monopersonal al Vechiului Testament cu monoteismul trinitar al Noului Testament, cu credinţa într-un singur Dumnezeu întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Deşi Treimea se descoperă în perioada Vechiului Testament la crearea omului, la Turnul Babel, la stejarul din Mamvri sub chipul îngerilor sau în profeţia lui Isaia sub chipul cântării treimice, Cuvântul şi Duhul apar mai mult ca puteri sau manifestări ale lui Dumnezeu, decât Persoane ale Sfintei Treimi. Toate acestea sunt doar văluri sub care se ascunde Treimea.

Adevărata revelaţie a Sfintei Treimi ne-o aduce însă Mântuitorul Hristos, Care se referă explicit la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca la Persoane dumnezeieşti ale Sfintei Treimi. În Noul Testament nu întâlnim în mod expres termenul de Treime. Persoanele trinitare nu sunt amintite împreună, ci separat sau câte două. Cu toate acestea, relaţia dintre ele este atât de profundă, încât referirea la una dintre ele le implică şi pe celelalte două. Sfântul Grigorie de Nazians, vorbind despre revelarea Sfintei Treimi, afirmă că învăţătura despre Sfânta Treime îşi are fundamentul în Revelaţia divină adusă de Mântuitorul Hristos şi că este evidenţiată în tot cuprinsul Noului Testament.

Sfânta Treime marchează trecerea de la dreptatea Vechiului Testament la iubirea şi comuniunea Noului Testament, fiindcă iubirea poate exista numai acolo unde este comuniune de persoane divine. Un Dumnezeu monopersonal nu poate avea în Sine iubire şi comuniune. El ne-ar arăta doar cum se poate trăi drept. De aceea, în Vechiul Testament virtutea principală a fost dreptatea şi nu iubirea. În Noul Testament, Dumnezeul Treimic îşi manifestă iubirea faţă de oameni prin Întruparea Cuvântului.

Sfânta Treime asigură desăvârşirea noastră ca persoane veşnice şi este temelia comuniunii supreme dintre Persoanele divine şi persoanele umane. Hristos Mântuitorul rămâne Dumnezeu şi Om nedespărţit, prezent în cer şi pe pământ, ca să înainteze cu întreaga creaţie spre desăvârşirea eshatologică.

Sfânta Treime revelată în Iisus Hristos

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1, 18)

În persoana Mântuitorului Hristos, Dumnezeu Treimea S-a descoperit în formă deplină şi definitivă, pentru că „nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, decât numai Fiul” (Mt. 11, 27). Revelaţia divină a culminat şi s-a încheiat în Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu Se face om şi ni-L descoperă pe Dumnezeu în mod deplin, în conformitate cu posibilităţile noastre de primire a adevărului.

Iisus Hristos Îl descoperă pe Dumnezeu în lucrarea Sa mântuitoare şi de îndumnezeire a omului. Descoperirea Sfintei Treimi în Iisus Hristos are un caracter definitiv şi eshatologic. Biserica nu mai aşteaptă o nouă revelaţie înainte de Parusie, atunci când pământul va fi plin de cunoştinţa lui Dumnezeu. Între Înălţare şi Parusie, Hristos este prezent prin lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt, care îi face pe credincioşi să descopere şi să trăiască Treimea revelată în El.

În Iisus Hristos este prezent şi lucrează Dumnezeu Tatăl care L-a trimis. Iisus insistă mereu asupra faptului că El este Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl, Care nu a venit de la Sine, ci de la Dumnezeu precum şi asupra faptului că în misiunea Sa nu face voia Lui, ci voia Celui care L-a trimis. Mântuitorul Hristos este adeverit ca fiind Unul din Treime, peste care se odihneşte Duhul Sfânt şi întru Care Dumnezeu vrea să-şi împlinească voinţa Sa de mântuire a lumii. În Persoana Domnului Hristos este prezentă Împărăţia lui Dumnezeu, vestită prin cuvânt. Dragostea jertfelnică a Fiului întrupat lucrează în lume ca izvor de viaţă.

Mărturisirea lui Iisus că El este Fiul şi revelarea deplină a Sfintei Treimi s-a arătat deplin în faţa arhiereului când zice: „Eu sunt Hristosul… Fiul Celui-Binecuvântat!” (Mc. 14, 61-62). Iisus se prezintă ca Cel în Care şi prin Care s-a revelat mântuirea, pentru că timpul mântuirii începuse.

Faptul de a vorbi despre revelaţia Treimii în persoana şi în lucrarea lui Hristos ne determină să nu ne limităm doar la Întrupare şi la mesajul evanghelic pentru că acestea se desăvârşesc în jertfa de pe Cruce şi în Înviere şi toate acestea sunt nedespărţite de Înălţare. Întruparea, Patimile, Învierea şi Înălţarea constituie etape inseparabile ale mântuirii şi revelaţiei Sfintei Treimi în Persoana Mântuitorului Hristos. Mântuirea şi revelaţia sunt două aspecte ale aceleiaşi realităţi: mântuirea se ascunde în revelaţie, iar revelaţia se descoperă în mântuire.

Sfânta Treime revelată prin Iisus Hristos

„În zilele mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile” (Evr. 1, 2)

În Treime, Tatăl este originea exclusivă a Fiului şi a Duhului Sfânt, care sunt de o fiinţă cu El şi El este ultima origine a tuturor celor create: „Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ” (Ef. 3, 14-15). Tatăl, numit în sensul cel mai propriu, Dumnezeu, ca Cel din care izvorăşte dumnezeirea, este Creatorul a toate prin Iisus Hristos.

În cadrul Sfintei Treimi, Tatăl este într-o veşnică dăruire de Sine, Fiul într-o veşnică primire a Tatălui şi Duhul Sfânt într-o veşnică participare la bucuria Tatălui care se dăruieşte şi a Fiului care-L primeşte. Fiul ca Fiu trebuie să fie într-o veşnică tinereţe şi în orice caz El se trăieşte veşnic ca Fiu. Descoperirea Sfintei Treimi prin persoana Mântuitorului Iisus Hristos însemnează totodată şi lucrarea de mântuire a omului.

Revelarea Sfintei Treimi prin Iisus Hristos începe la „plinirea vremii” şi continuă pe toată perioada activităţii pământeşti a Mântuitorului, până la Înălţare, iar după acest moment, prin prezenţa în lume a Duhului Sfânt, începând cu sărbătoarea Cincizecimii.

În scrierile Noului Testament, revelarea lui Dumnezeu prin Fiul şi nedespărţirea lui Hristos de Tatăl şi de Duhul Sfânt este descrisă în mod direct şi indirect. Dumnezeu Cel în Treime este prezent în lume prin Fiul Tatălui, iar prin această revelare se arată iubirea faţă de oameni.

Dumnezeu Treimea, Dumnezeul iubirii, Dumnezeu care nu este despot şi lacom de putere, ci Tată care se descoperă lumii prin Fiul, are putere peste lume, pe care o mântuieşte prin Întruparea Fiului Său. În măsura în care Dumnezeu se revelează prin Fiul Întrupat, în puterea de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt şi ca Tată iubitor pentru întreaga creaţie, privirea teologică şi duhovnicească se înalţă până la contemplarea fiinţei treimice, iar cuvântul ultim al omului este cel rostit de Apostolul Ioan la apusul vieţii sale: „Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8).