Sfânta Liturghie și Parastas la un an de la trecerea la Domnul a părintelui arhimandrit Victorin Oanele

Sâmbătă, 24 octombrie, la Mănăstirea Sihăstria, clopotele au bătut îndelung, chemând la sfântă rugăciune de pomenire pe monahii și credincioșii care l‑au cunoscut și îl păstrează de‑a pururi în suflet pe părintele Victorin Oanele, care acum un an părăsea lumea aceasta pentru a se întâlni cu Mântuitorul Iisus Hristos, Cel pe Care L‑a slujit.

Într‑un frumos sobor de preoți, în frunte cu părintele exarh Ioan Harpa de la Mănăstirea Popăuți - Botoșani, s‑a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie și Slujba Parastasului, alături de o mulțime mare de credincioși veniți pentru binecuvântare și rugă.

După săvârșirea sfintelor slujbe, părintele profesor Ioan Mihoc, directorul Seminarului Teologic Ortodox „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț, a ținut un cuvânt de aducere aminte a câtorva crâmpeie din viața părintelui arhimandrit Victorin, ca unul care l‑a cunoscut îndeaproape:

„Ne‑am rugat împreună pentru sufletul unuia dintre marii stareți ai acestei Sfinte Mănăstiri, părintele Victorin Oanele. Părintele Victorin a fost un suflet cu totul și cu totul ales, un om dăruit slujirii lui Dumnezeu, un «împătimit» de dragoste de Hristos și de Biserica noastră Ortodoxă, un om care dorea ca Biserica în general și în mod special Mănăstirea Sihăstria să fie un loc cald, unde credincioșii să poată veni cu dragoste să asculte cuvântul lui Dumnezeu și să se poată mântui prin această ascultare a cuvântului lui Dumnezeu. A fost un om învățat cu ascultarea. Din momentul în care a fost chemat la viața călugărească, el a dăruit totul lui Dumnezeu, așa cum de multe ori spunea, amintindu‑și de clipele acelea.

„Un om dăruit de Dumnezeu pentru mănăstirea aceasta”

În anul 1952 îl trimite Dumnezeu pe părintele Victorin aici, ca un călugăr smerit care vine și bate la poarta mănăstirii, intrare care avea să fie o mare binecuvântare pentru mănăstirea aceasta. Pentru că mănăstirile trebuiau desființate, urmare a decretului din 1959, când majoritatea mănăstirilor au fost desființate, părintele Victorin, ca un om dăruit de Dumnezeu pentru mănăstirea aceasta, reușește să facă în așa fel încât mănăstirea să rămână în continuare. Cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, el «înfiin­țează» un azil de bătrâni, după cum spunea el, adunând aici peste o sută de călugări vârstnici, mulți dintre ei în neputințe, bolnavi. Împreună cu ceilalți părinți începe să îngrijească de bătrânii aceștia. Trebuia, însă, reparată biserica. Alături de câțiva buni credincioși din Fălticeni, el repară Paraclisul «Sfinții Părinți Ioachim și Ana». Încetul cu încetul repară și construiește noi chilii pentru părinții monahi. Se adună în jurul lui și în jurul părinților îmbunătățiți, precum părinții Ioil, Cleopa, Paisie, Ioanichie Bălan și ceilalți, mulți tineri monahi care vin aici pentru a‑și mântui sufletele.

„Întreaga sa viață a fost împletită cu virtutea smereniei”

Câte nu ar fi de spus despre părintele Victorin! Un om înțe­lept, un om delicat. Atât de frumos vorbea cu oamenii, fiind în același timp și ferm. Nu te lăsa să faci ce vrei, dar când îi cereai un sfat... vă spun că personal nu am primit de la nimeni un sfat mai bun ca de la el. Era un om modest. Nu a avut niciodată nimic pentru sine. Întotdeauna se gândea cum să facă mai bine pentru mănăstire și pentru Biserică.

Îl purtăm pe părintele stareț în inima noastră, în rugăciunile noastre. Îl avem alături de părin­ții noștri trupești. Dacă într‑adevăr credem că el a fost omul lui Dumnezeu, atunci să îi purtăm în continuare respect ca niște fii duhovnicești ai sfinției sale. Sunt convins că sufletul său este la Dumnezeu și are mare trecere pentru cumințenia vieții sale pe pământ. Amin.

În încheiere, părintele arhimandrit Arsenie Popa, starețul Mănăstirii Sihăstria, a mulțumit soborului și credincioșilor pentru împreună rugăciune, arătând grija pe care părintele Victorin a avut‑o pentru obște și pentru mănăstire: „Noi, monahi ai sfin­ției sale, îi suntem recunoscători în primul rând pentru că ne‑a primit în mănăstire. Avea mare grijă de viața noastră duhovnicească, dar și de cea trupească. Iată că la un an de zile facem pomenire, chiar dacă părintele sta­reț este pomenit zilnic. Ne‑a învă­țat cum să ascultăm și dacă privim pe stareț ca pe Hristos întotdeauna ne și folosim pentru urcu­șul nostru duhovnicesc, pentru că harul care se odihnește peste stareț coboară și peste ucenicii săi. Întreaga sa viață a fost împletită cu virtutea smereniei. Nădăjduim ca viața sa să fie plăcută lui Dumnezeu și de acolo din ceruri să se roage pentru noi”.

Veșnică să‑i fie pomenirea!