Situaţii de învăţare în Tabăra „Floare de colţ“

Pe parcursul unei săptămâni în Tabăra „Floare de colţ“ de la Durău se repetă frecvent câteva expresii, precum: „haideţi să facem un cerc“, „echipă“, „paraclis“, „mergem“, „facem“, distracţie“, „Du!-rău!-Ball!“, „caiac“, „căţărat“, „tiroliană“ etc.

Sunt cuvinte rostite de copii, tineri, participanţi şi organizatori. Fiecare dintre ele trimite cu gândul la experienţe personale şi la experienţe comune. Aceste trăiri se imprimă în suflet în aşa fel încât inimile care au astfel de „imprimeuri“ se atrag, se simt bine împreună şi mai ales învaţă împreună. În tabără înveţi fără să îţi dai seama că înveţi. Înveţi ce înseamnă lucrul în echipă, înveţi cât de frumos poate fi trăită vara, înveţi cum să-ţi faci prieteni, ce minunat este să te poţi ruga împreună cu ei, cât de apropiaţi pot deveni animatorii, cât de important este să comunici ceea ce simţi şi mai ales ce mare dar este natura, precum cea de la Durău, cu aerul ei răcoros, cu mireasma florilor, cu verdele intens al brazilor, cu stâncile înalte ale muntelui, răsăritul şi apusul soarelui pe cerul albastru, mai mult sau mai puţin înnorat.

Toate aceste învăţături, primite nu din cărţi ori scrise cu cretă pe tabla sălii de clasă, ci cu emoţii şi gânduri pe tablele inimii, prind consistenţă, adâncime şi sens prin ceea ce numim harul lui Dumnezeu, adică prin prezenţa lui Hristos Care binecuvântează, vindecă, sfinţeşte acestei inimi care Îl cheamă şi Îi mulţumesc. Totodată El, Cel ce umple de bucurie şi de veselie inimile oamenilor, le primeşte rugăciunile, mulţumirile şi cererile, şi li se dăruieşte sub forma dragostei: dragostea celor din jur, dragostea din cuvântul preotului şi al animatorilor, dragostea răstignită în Sfântul Potir, dragostea care oferă atenţie, acceptare, îndrumare, îmbrăţişare şi legătura comuniunii cu toţi oamenii.

Această dragoste este substanţa celei mai puternice echipe, este resortul sau puterea celei mai autentice autodepăşiri, este, de fapt, sursa care te învaţă să iubeşti. Şi cred că aceasta este cea mai mare învăţătură care poate fi însuşită în tabără.

Este uşor pentru unii copii să afirme că iubesc pe cutare persoană. Dar atunci când petrec mai multe zile consecutive cu ea, de dimineaţa până seara, atunci când depun efort împreună, când au de împărţit lucruri, când se joacă după anumite reguli, când unul este aplaudat şi altul nu, când unul reuşeşte anumite lucruri şi celălalt nu, se poate ca inima care se declara iubitoare să izvorască invidie, gelozie, îmbufnare, supărare, mofturi, dezgust, nepăsare, frică, ură etc. Toate aceste cazuri, în tabără, sunt transformate în situaţii de învăţare de către animatori şi organizatori.

Aceştia, petrecând cel mai mult timp direct cu grupa lor, observă şi gestionează aceste tensiuni (mai mari în primele zile, dar diminuate pe parcurs), care îi ajută pe participanţi ca în zilele de tabără să se şlefuiască precum pietrele sau să se unească precum bucăţile de lut pentru a forma împreună cel mai puternic turn, pentru a nimeri împreună în ţintă cu arcul comunicării sincere, a pluti precum caiacele peste supărare şi orgoliu, a se lăsa suspendaţi în mâna puternică şi sigură a lui Dumnezeu, precum în hamul tirolianei, luând ocrotitoare pe coechipiera lor şi a tuturor creştinilor, pe Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, cea care este „din neamul nostru“, chiar dacă locuieşte în cer, cea care ascultă, vede şi simte freamătul inimii fiecăruia: şi frica lui, şi bucuria, şi dorinţa şi nevoia.

Cineva zicea aşa: „Dacă vrei să-i faci pe doi oameni fraţi, pune-i să construiască un turn“. Eu aş zice: dacă vrei să-i faci fraţi, pune-i să construiască o echipă. Totodată, nădăjduiesc că toate activităţile din programul taberei - încărcat, ce-i drept - ajută inimile copiilor să facă mai ales un lucru: să înveţe să iubească. Iubirea îl cinsteşte pe cel iubit, iubirea dă viaţă celui ce iubeşte şi tot iubirea este cea care ne învaţă în mod practic cine este Hristos.