Sunt întru Duhul Domnului ori nu?

Cât doresc, iubitorule de Dumnezeu, ca înşivă să puteţi dobândi această sursă nesfârşită a harului dumnezeiesc, şi să vă puteţi întreba mereu: Sunt întru Duhul Domnului ori nu? – nu este nici o pricină pentru a jeli. Sunteţi pregătit să vă înfăţişaţi de îndată la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos. Căci „în ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca”.

Dacă nu suntem în Duhul, trebuie să aflăm de ce nu suntem şi ce pricină l-a făcut pe Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfânt să ne părăsească. Trebuie să-L căutăm iar şi trebuie să continuăm căutarea, până ce Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfânt este aflat şi este iarăşi cu noi, prin bunătatea Lui. Trebuie să atacăm vrăjmaşii care ne îndepărtează de El, până ce şi ţărâna lor nu va mai fi, precum a spus Profetul David: „Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi. Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele” (Psalmul 17:41-42[18:38-39]).

Împarte darurile harului Duhului Sfânt celor care au trebuinţă de ele

Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea virtuţilor, de dragul lui Hristos. Fă negoţ duhovnicesc cu ele; fă negoţ cu acelea care îţi aduc profitul cel mai mare. Strânge capital din belşugul harului lui Dumnezeu, adună-l în banca cea veşnică a lui Dumnezeu, care îţi va aduce dobânda nematerialnică, nu patru sau şase procente, ci sută la sută pentru o rublă duhovnicească, şi chiar nesfârşit mai mult decât atât. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postirea îţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia îţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos în acest fel.

Aşa trebuie să faci negoţ duhovnicesc întru virtute. Împarte darurile harului Duhului Sfânt celor care au trebuinţă de ele, aşa cum o lumânare aprinsă ce arde cu foc pământesc dă lumină şi aprinde alte lumânări, pentru a-i lumina pe toţi cei din alte locuri, fără a-şi slăbi lumina ei. Dacă astfel este cu focul pământesc, ce vom spune despre focul harului Preasfântului Duh al lui Dumnezeu? Pentru că bogăţia pământească, împărţind-o, scade, dar bogăţiile cereşti ale harului lui Dumnezeu cu cât sunt împărţite, cu atât mai mult sporesc întru cel ce le împarte. Astfel, Domnul Însuşi s-a bucurat a-i grăi samaritencei: „Oricine bea din această apă va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta în veac; ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă, care curge spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 13-14)”.

Faptele bune sunt vizibile, dar Duhul Sfânt poate fi văzut? Cum pot şti dacă El este sau nu cu mine?

În ziua de azi, datorită răcelii noastre aproape universale faţă de sfânta noastră credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, şi a lipsei noastre de atenţie faţă de lucrările Proniei Sale Dumnezeieşti în noi şi faţă de părtăşia omului cu Dumnezeu, am ajuns atât de departe, încât se poate spune că aproape am părăsit adevărata viaţă creştină. Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neînţeles; când, de pildă, prin gura lui Moisi, Duhul Sfânt glăsuieşte: „Şi Adam L-a văzut pre Domnul Dumnezeu umblând prin Rai” (cf. Facerea 3, 8), sau când citim cuvintele apostolului Pavel: „Am mers în Ahaia, şi Duhul Domnului nu a mers cu noi; ne-am întors în Macedonia, şi Duhul Domnului a venit cu noi”. Înfăţişarea lui Dumnezeu către om este menţionată de mai multe ori, în alte pasaje ale Sfintei Scripturi.

De aceea unii oameni spun: „Aceste pasaje sunt de neînţeles. Este într-adevăr cu putinţă ca oamenii să Îl vadă pe Dumnezeu atât de limpede?”. Dar nu este nimic de neînţeles aici. Această neputinţă de a înţelege se datorează faptului că ne-am îndepărtat de simplitatea cunoaşterii creştine originale. Sub pretextul educaţiei, am ajuns la o asemenea ignoranţă, încât lucrurile pe care strămoşii noştri le-au înţeles aşa de uşor, nouă ni se par aproape de neconceput. Chiar şi într-o convorbire obişnuită, ideea apariţiei lui Dumnezeu printre oameni nu părea ciudată. Astfel, când prietenii l-au certat pe Iov pentru hula împotriva lui Dumnezeu, el le-a răspuns: „Cum poate fi aşa când eu simt Duhul Domnului în suflarea mea?” (cf. Iov 27, 3). Adică, „cum aş putea să Îl hulesc pe Dumnezeu când Duhul Sfânt stă cu mine? Dacă l-aş fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt s-ar fi depărtat de la mine; dar priviţi! Îi simt suflarea în nările mele”.

Se zice că Avraam şi Iacov L-au văzut pe Domnul şi au stat de vorbă cu El în acelaşi fel şi că Iacov chiar s-a luptat cu El. Moisi şi toţi oamenii care erau cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci când a primit de la El tablele legii, în muntele Sinai. Un stâlp de nori şi un stâlp de foc, sau cu alte cuvinte, harul vădit al Duhului Sfânt, i-au călăuzit pe oamenii Domnului în pustie. Oamenii nu l-au văzut pe Dumnezeu şi harul Duhului Său Sfânt în timp ce dormeau, în vise, sau în înflăcărarea unei imaginaţii dezordonate, ci în realitate şi trezvie.

Am devenit atât de neatenţi la lucrarea mântuirii noastre, încât interpretăm greşit şi multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, şi asta pentru că nu căutăm harul Domnului, şi pentru că, în mândria minţilor noastre, nu îi îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre. De aceea nu avem adevărata luminare de la Domnul, pe care El o trimite în inimile oamenilor care flămânzesc şi însetează profund după dreptatea sau sfinţenia Sa.

Harul Duhului Sfânt este făclia şi lumina mea

Pentru a putea înţelege mai limpede ce înseamnă harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut şi cum se manifestă lucrările sale, în mod deosebit, în cei ce sunt luminaţi de acesta vă mai spun că harul Sfântului Duh este lumina care îl luminează pe om. Întreaga Sfântă Scriptură vorbeşte despre aceasta. Astfel, sfântul nostru părinte David a spus: „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele” (Psalmul 118, 105) şi „De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu” (Psalmul 118, 92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfânt care este exprimat în Lege, în cuvintele poruncilor Domnului, este făclia şi lumina mea. Dacă acest har al Sfântului Duh (pe care încerc să îl dobândesc cu atâta grijă şi râvnă, încât cuget la dreptele Tale judecăţi de şapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat în mijlocul întunericului grijilor, care sunt de nedespărţit de chemarea înaltă a rangului meu împărătesc, de unde aş putea primi o scânteie de lumină care să-mi lumineze drumul pe cărarea vieţii, ce este întunecată de reaua voinţă a vrăjmaşilor mei?

Harul Sfântului Duh nu încetează să lumineze în inimile noastre cu lumină dumnezeiască

Să facem deosebire între lucrările Sfântului Duh, Care sălăşluieşte în chip tainic în inimile celor cred în Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi lucrările întunecimii păcatului, care, la propunerea şi îndemnul diavolului, se făptuiesc prădalnic în noi.

Sfântul Duh ne aminteşte cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi întotdeauna lucrează biruitor cu El, bucurându-ne inimile şi călăuzindu-ne paşii pe calea păcii, în timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucrează în felul opus Domnului, iar lucrările sale în noi sunt răzvrătite, încăpăţânate şi pline de pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii.

„Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.” (Ioan 11, 26)

Cel ce are harul Sfântului Duh ca răsplată a dreptei credinţe în Iisus Hristos, chiar dacă, din pricina slăbiciunii omeneşti, sufletul său ar muri pentru vreun păcat sau altul, totuşi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos „Care ia păcatul lumii” (Ioan 1, 29) şi dăruieşte fără de plată har peste har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi şi omenirii întru Dumnezeu-omul, se spune în Evanghelie: „Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4); şi mai apoi: „Şi lumina luminează în întuneric; şi întunericul nu a cuprins-o niciodată” (Ioan 1, 5). Aceasta înseamnă că harul Sfântului Duh, care ne este dat la botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în pofida căderii omului în păcat, în pofida întunericului care ne înconjură sufletul, nu încetează să lumineze în inimile noastre cu lumina dumnezeiască (care a existat din vremuri străvechi) a meritelor de nepreţuit ale lui Hristos. În cazul lipsei de pocăinţă a păcătosului, această lumină a lui Hristos strigă către Tatăl: „Avva, Părinte! Nu fi supărat de această lipsă de pocăinţă până la sfârşit (al vieţii sale)”. Apoi, la trecerea păcătoşilor pe calea pocăinţei, şterge pe deplin toate urmele păcatului din trecut şi îl îmbracă, încă o dată, pe fostul păcătos, într-un veşmânt al nestricăciunii, ţesut din harul Sfântului Duh. (Fragmente din Învăţăturile duhovniceşti ale Sf. Serafim de Sarov)