„Tatăl nostru“ - rugăciunea inspirată de isihia muntelui

„Tatăl nostru" este o rugăciune model şi, fiind o rugăciune prototip, noi nu putem să-i adăugăm nimic. De altfel, Hristos le-a poruncit apostolilor, spunându-le: „Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri..." (Matei 6, 9).

Rugăciunea „Tatăl nostru" face parte din Predica de pe munte şi a fost rostită în limba aramaică, fiind reţinută de Sfinţii Evanghelişti Matei (6, 9-13) şi Luca (11, 2-4); versiunea de la Sfântul Evanghelist Matei adoptată de Biserică, încă din primele veacuri, cuprinde o invocaţie şi şapte cereri: trei se raportează la Dumnezeu: „Sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ"; şi patru la om: „Pâinea noastră cea spre fiinţă (de toate zilele) dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită. Ci ne izbăveşte de cel rău" (Matei 6, 9-13).

„Tatăl nostru" este o rugăciune model şi, fiind o rugăciune prototip, noi nu putem să-i adăugăm nimic. De altfel, Hristos le-a poruncit apostolilor, spunându-le: „Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri..." (Matei 6, 9).

Prin rugăciune ni se descoperă tainele cele dumnezeieşti şi ne împărtăşim de harul necreat în care este lucrător Dumnezeu Însuşi.

Invocaţia: 1. „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri".

În rugăciune, Cel care vorbeşte este Însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care, prin rugăciune, vrea să unească, în persoana Sa, cerul cu pământul.
„Tatăl" este numele care subliniază relaţia noastră cu Dumnezeu, Care, prin Iisus Hristos, a devenit „Tatăl nostru care este în ceruri".

Dumnezeu este Tatăl Fiului Său după fire, fiind de aceeaşi fire, esenţă, substanţă divină cu El, iar noi suntem fiii Lui prin har, prin voinţa Sa de a ne fi creat după chipul Fiului Său. Noi Îi suntem fii prin Fiul Său întru Duhul Sfânt. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi pentru că suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: «Avva, Părinte!»" (Galateni 4, 6).

Din păcate, nu toţi sunt fiii lui Dumnezeu, „din neamul lui Dumnezeu" (Fapte 17, 29), ci unii au „tată pe diavolul" (Ioan 8, 44).

Cerul cerurilor, spaţial şi spiritual, care sunt ale Domnului, dar care nu-L încap (III Regi 8, 27), descoperit de Mântuitorul Iisus Hristos, este sălaşul Preasfintei Treimi - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. De aici şi credinţa noastră că sufletele celor drepţi ajung în cer, pe când sufletele celor păcătoşi merg „întru cele mai dedesubt ale pământului".

Trei cereri care se raportează la Dumnezeu

1. „Sfinţească-se numele Tău."

Mântuitorul ne cheamă într-un mod imperativ să-I sfinţim Numele lui Dumnezeu Tatăl, după modelul soboarelor din ceruri şi, totodată, să ne sfinţim şi numele nostru, pe de o parte prin asumarea Crucii Lui, prin care El Şi-a sfinţit Numele şi Numele L-a sfinţit pe El prin Înviere, iar pe de altă parte prin primirea tainelor vieţii spirituale, Botez, Mirungere, Euharistie şi Pocăinţă, ca cel de-al doilea Botez, aşa încât numele Lui să fie sfinţit prin iubire în noi, în Duhul Sfânt.

Noi putem să-I sfinţim Numele sau să-I profanăm Numele lui Dumnezeu. Depinde de ce poartă fiecare în sufletul lui.

Când există o relaţie de iubire între noi şi Dumnezeu, prin rugăciune, Îi sfinţim Numele, iar când această relaţie este, din varii motive, întreruptă, Îi profanăm Numele.

Sfinţirea numelui Lui în noi se face prin modul nostru de a fi, prin vorbele şi prin faptele noastre, prin virtuţile noastre, în care se invocă şi evocă prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu în noi.

Aşadar, Numele Lui, care este sfânt, prin excelenţă, din veşnicie, este invocat prin intermediul rugăciunii să se sfinţească şi în noi, prin puterea Lui şi prin lucrarea virtuţilor noastre.

2. „Vie Împărăţia Ta."

Mântuitorul ne învaţă să cerem lui Dumnezeu ca, odată cu sfinţirea Numelui Lui în noi, ca lucrare a Duhului Sfânt, să vină şi Împărăţia lui Dumnezeu care ne este gătită nouă (Matei 25, 34), de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, odată cu întruparea Sa; Împărăţia lui Dumnezeu, pe care noi o cerem zilnic lui Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii, chiar cu neîncetată insistenţă, nu este din lumea aceasta (Ioan 28, 36), cum însuşi Paradisul, ctitorit de Dumnezeu Tatăl, nu a fost din lumea aceasta. Pentru a câştiga această Împărăţie „a Fiului iubirii lui Dumnezeu" (Coloseni 1, 13), viaţa noastră trebuie să fie trăită în ritmul şi cadenţa Fericirilor şi a Poruncilor divine, să fie bogată în credinţă şi fapte bune şi să umblăm cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Pavel (I Tesaloniceni 2, 12).

Aşadar, Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate - „o Împărăţie neclintită" (Evrei 12, 28) - care atârnă de prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, situată între „deja" în orice sfânt şi „nu încă" în cel care lucrează în acest sens - în oamenii sfinţi, dar care o anticipă, în mod tainic, în fiecare Sfântă Liturghie.

3. „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ."

Voia lui Dumnezeu Tatăl, Care a grăit nouă din cer (Ieşirea 20, 22), este aceea ca toţi, prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, „să se mântuiască" (I Timotei 2, 4), în Duhul Lui cel Sfânt. Aceasta este voia lui Dumnezeu Tatăl, care este în om şi peste care doar libertatea lui, a omului, biruit de voia lui căzută, poate să treacă.

Fiul lui Dumnezeu Însuşi, ca Om, nu a căutat voia Sa, ci voia Tatălui, Care este în cer sus (Eclesiasticul 5, 1) şi Care L-a trimis. El Însuşi a spus: „Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine" (Ioan 6, 38). Momentul Ghetsimani stă mărturie în acest sens (Marcu 14, 36).

În Hristos, prin credinţă, voia omului se face una cu voia lui Dumnezeu pe care omul Îl roagă să se sălăşluiască în viaţa lui, precum odinioară în cea a îngerilor şi a sfinţilor, iar cele de pe pământ să rămână toate în echilibru şi armonie întocmai celor din cer pe care îl cunoaştem în dimensiunea lui spirituală graţie coborârii Fiului lui Dumnezeu, „Care este în cer" (Ioan 3, 13) şi Care a pătruns fără nici o împiedecare în cele ce sunt întru el. Or, odată cunoscut cerul spiritual, fiecare poate prin rugăciune, de la locul chemării sale, să sfinţească viaţa oamenilor prin care pământul poate căpăta sensuri noi, „în care să locuiască dreptatea" (II Petru 3, 13), întocmai celor cereşti.

Patru cereri care se raportează la om

4. „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi."

Pâinea noastră cea spre fiinţă, pe care o cerem lui Dumnezeu în numele eternului „astăzi", ca pe un dar şi har, înseamnă, deopotrivă, pâinea necesară existenţei, dar şi pâinea sufletului, care este pâinea euharistică.

Îi cerem pâinea cea de toate zilele spre fiinţa trupului pentru că, El Însuşi „suferind cu noi în slăbiciunile noastre, şi ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat", după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Evrei 4, 15), s-a identificat prin firea omenească cu trebuinţele oamenilor încercaţi, însă fermi în nădejdea mântuirii.

Hristos ne învaţă să Îi cerem lui Dumnezeu o hrană modestă pentru trebuinţa zilei de azi deoarece viaţa în trup este numai a timpului de faţă, pe care încercăm să o prelungim prin rugăciune întru nădejde.

Desfătarea şi îmbuibarea sunt neghine adăugate la sămânţă, care sunt stricăcioase atât trupului, cât şi sufletului.

Şi Îi mai cerem lui Dumnezeu pâinea spre fiinţa veşnică a sufletului, care sunt cărţile Scripturilor cu care Domnul în dimineaţa Învierii ne-a săturat şi care, împreună cu Sfânta Liturghie, ne sunt hrană, viaţă şi euharistie în Împărăţia cerurilor; acolo nu vom mai flămânzi niciodată.

5. „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri."

Dumnezeu uneşte iertarea Lui cu iertarea noastră, vrând, astfel, să ne facă un fel de dumnezei în relaţie cu semenii care ne-au greşit.

Ce se întâmplă cu cel pe care îl iertăm şi el nu vrea să ne ierte? În cazul acesta, parcurgând toate demersurile recomandate de Iisus Hristos - mustrarea în particular, mustrarea în prezenţa a doi sau trei martori, încredinţarea cazului Bisericii (Matei 18, 15-17) - nu putem face nimic decât să-l lăsăm pe seama judecăţii lui Dumnezeu, întocmai celor care au păcătuit împotriva Duhului Sfânt.

Iertarea trebuie să fie o constantă a vieţii; însăşi esenţa vieţii creştine. Cel ce se roagă lui Dumnezeu trebuie să fie el însuşi un om iertător prin excelenţă - iertarea fiind poate cel mai greu lucru de făcut - astfel încât şi Dumnezeu să-i asculte rugăciunea şi să-i acorde iertarea solicitată în rugăciune.

Nu poţi fi iertat dacă nu ierţi; dacă nu iubeşti, dacă nu ai milă. Pilda datornicului nemilostiv este un exemplu de necontestat în acest sens (Matei 18, 33).

Iertarea din iubire, ca să fie deplină, şi nicidecum din obligaţie, este singurul strigăt care îţi poate elibera conştiinţa. Părintele D. Stăniloae, parafrazând versetul scripturistic, spunea: „Cu ce măsură judeci, cu aceea te judeci"; or, „binele făcut lui e un bine făcut mie prin care mă eliberez pe mine de ura împotriva lui".

6. „Şi nu ne duce pe noi în ispită."

Exegeţii textelor manuscriselor de la Qumran, buni cunoscători ai limbii aramaice, au tradus prin: „Şi fă să nu cădem în ispită"; iar Sfântul Ioan Gură de Aur, şi el un bun cunoscător al dialectului siro-aramaic, a tradus prin: „Şi nu ne lăsa să cădem deloc în ispită".

Dumnezeu nu ne duce în ispită, în relele vieţii; Sfântul Apostol Iacov spune: „El nu ispiteşte pe nimeni" (1, 13), ci, El doar ne încearcă; îngăduie ispita, în virtutea libertăţii dată omului, însă fără să ne părăsească. Dumnezeu pătrunde inima fiecăruia şi cearcă cele dinăuntru, ca să răsplătească fiecăruia după roada faptelor lui. Sfântul Apostol Pavel spune: „El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda" (I Corinteni 9, 13). Fiecare este ispitit de propria sa poftă (Iacov 1, 14), susţinută de cel viclean: „De pofta trupului, de pofta ochilor şi de trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume", spune Sfântul Ioan, apostolul iubirii (I Ioan 2, 16).

Ispita este o nelinişte metafizică a fiecărui om. Mântuitorul a atras atenţia Apostolilor, zicându-le: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios" (Matei 26, 41).

Ispita devine păcat din momentul în care ne învoim cu ea. Sfântul Apostol Iacov fericeşte pe cel care rabdă ispita, căci, spune el: „Lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El" (Iacov 1, 12).

7. „Ci ne izbăveşte de cel rău."

Cea de-a şaptea cerere a rugăciunii ne angajează pe noi ca Biserică, prin Cruce, în această luptă continuă cu diavolul, cu cel rău, cu belzebut, cu mamona, cu vicleanul, cu ucigătorul de oameni, cu tatăl minciunii şi, de ce nu, cu ispita, care poate fi un alt nume sub care se ascunde cel viclean.
Mântuitorul ne descoperă, în finalul acestei rugăciuni, pe de o parte, pe cel care pune la cale ispita şi care este acelaşi care l-a ispitit pe Adam, pe Iov, pe Isaac, pe Iacov şi pe Moise şi pe toţi câţi au fost credincioşi lui Dumnezeu, au trecut prin ispitiri, au fost puşi la încercare, chiar şi Hristos, ca Om, a fost ispitit de satana (Marcu 15, 38), iar pe de altă parte ne îndeamnă, spune părintele Galeriu, să descoperim „eul meu în orgoliul lui" - arvună a „Întunericului cel mai din afară" (Matei 25, 30).

În Rugăciunea arhierească, Însuşi Iisus Hristos s-a rugat ca apostolii Săi să fie izbăviţi „de cel viclean" (Ioan 17, 15); de cel care are tărie în lumea aceasta şi care caută să arunce în confuzie conştiinţa omului, aşa încât să nu-L mai vadă pe Dumnezeu în lumea Sa.

În acest sens, Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi" (I Petru 5, 8-10).

Rugăciunea, postul şi privegherea însoţite de prezenţa Sfintei Cruci ne dau puterea de a sta împotriva celui rău şi a omului prin care lucrează cel rău. În atare condiţii trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca omul rău, a cărui inimă este plină de răutate, prin care lucrează cel rău, să fie ferit de rău.

Doxologia: 1. „Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin !"

Rugăciunea se încheie cu o doxologie care, pe lângă partea biblică, are şi o dezvoltare spre lauda Preasfintei Treimi, adăugată după: „Că a Ta este Împărăţia şi Puterea şi Slava", „a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin".

A da slavă lui Dumnezeu Celui în Treime închinat înseamnă a ne arăta apartenenţa; deci, suntem ai lui Dumnezeu Cel Unul în fiinţă, dar în treime de Persoane.

Aşadar, doar printr-o rugăciune sinceră în care „cererile noastre sunt arătate lui Dumnezeu" (Filipeni 4, 6), când totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia în faţa Căruia noi vom da socoteală (Evrei 4, 13), vom putea atrage asupra noastră, în Duhul Sfânt, binecuvântările lui Dumnezeu Tatăl ascunse în Iisus Hristos.