Tinerii atoreni, în pelerinaj în ţinutul Neamţului

Cea mai frumoasă poveste despre viaţă este povestea unei prietenii. Această legătură tainică dintre oameni îi scoate din firescul lumii şi îi înscrie în firescul Divin. Fost-a odată ca niciodată, între dealuri înverzite şi pomi abia înfloriţi, un oraş plin de poveşti, Iaşi. Iar printre potecile acestuia, undeva în inima lui, se afla o bisericuţă albă cu acoperiş verde, Biserica „Metocul Maicilor“. Acolo, în fiecare vineri, de la ora 18:00, se adunau studenţii ieşeni să cânte Paraclisul Maicii Domnului. Apoi, mai stăteau la o cană de ceai, o tartină, mai schimbau câteva vorbe, mai făceau câte-un joc de cunoaştere. De obicei discutau mult. Despre viaţă, încredere, iubire, voinţă, prietenie... Se întindeau uneori şi mai mult şi vorbeau despre ei, despre dorinţele şi aspiraţiile lor, despre întâmplările care i-au marcat, persoanele care i-au influenţat, copilărie, familie. Îşi continuă apoi prietenia la activităţile din cadrul ATOR.

Într-o zi însorită de aprilie, în data de 9, atorenii noştri, în număr de 21, se hotărăsc să plece într-un pelerinaj în ţinutul Neamţului, ca să întărească şi mai mult prietenia dintre ei. De la Mănăstirea Sihăstria pornesc prin pădure spre Mănăstirea Sihla, pe urmele Sfintei Cuvioase Teodora. Şi merg ei merg, pe poteci de munte, pe lângă stânci imense ce stau ca prin minune nemişcate, merg în căutare de sfinţenie. Ajung la peştera Sfintei. Stânca era despicată în două, iar spaţiul era îngust, doar pentru o singură persoană. Era umed şi frig, iar pe o piatră lumina o candelă. Ascultăm povestea unei tinere ca şi noi, Teodora, care a fugit de duhul lumii în Munţii Neamţului şi s-a rugat la Dumnezeu să o mântuiască. Povestea ei ne pune pe gânduri - oare noi ne vom sfinţi?

Spre seară, la cabana din Bălţăteşti, studenţii noştri participă la conferinţa despre libertate, susţinută de protosinghelul Nicodim Petre. Părintele îi întreabă dacă sunt liberi. Ei tac. Suntem noi liberi? Ne uităm unii la alţii şi ne vin în minte fricile noastre, golurile de ştiinţă, de conştiinţă, care ne îngrădesc. Nu suntem încă, dar am putea deveni, împreună.

Ziua următoare o încep cu Sfânta Liturghie la Mănăstirea Pângăraţi, apoi îşi continuă traseul spre Mănăstirea Bisericani. Acolo, cu mult timp în urmă, unor monahi în drum spre Muntele Athos li s-a arătat chipul Maicii Domnului pe un stejar. Fecioara Maria îi întreabă unde se duc şi ei îi răspund: „În grădină ta“, iar Ea le spune: „Întoarceţi-vă, căci şi aceasta este grădină mea“. Povestea mişcă ceva în noi şi ne gândim la ţara noastră frumoasă, aşezată între pomi înfloriţi şi munţi sfinţiţi de paşii cuvioşilor şi ne întrebăm şi noi: „Unde ne ducem?“.

Ne continuăm traseul cu Mănăstirea Bistriţa şi spre seară vizităm Castelul Miclăuşeni al familiei Sturdza. Ne adunăm în pădurea de acolo şi jucăm nişte jocuri de strategie. Facem echipe, „capturăm“ steaguri, cerem ostaşi pentru ţara noastră, cântăm cântece de voie bună şi ne rugăm împreună la Maica Domnului să ne lumineze calea. Undeva, între toate aceste momente de joc, între clipele de întrebări interioare şi răspunsurile date de părinţii întâlniţi la mănăstiri, se creează o legătură tainică între noi, indestructibilă, care promite să ne ducă până în veşnicie.

Aceasta este povestea unui început de prietenie trainic, cu cânt, joc şi rugăciune. Continuarea este la tipar şi se scrie cu răbdare şi încredere, chiar în acest moment. (Teodora Drişcu - ATOR Iaşi)