„Atunci când S-a născut Iisus în Betleemul Iudeei, în zilele regelui Irod, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este împăratul Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Ră
Tot mai bine e să nu amărâți pe Dumnezeu, ci să vă întoarceți
Dacă ne vom înțelege cum trebuie asupra acestui lucru, veți vedea vremea umblând în bine. Seceta este un necaz care usucă pământul și seacă și curajul omului. E un chip mai aspru prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la îndreptare. „La necaz cheamă‑Mă pe Mine, zice Domnul, și‑ți voi ajuta ție!”. Și cum putem chema pe Dumnezeu? Îl putem chema și cu gura și cu rugăciunea. Dar cea mai ascultată chemare a lui Dumnezeu constă în schimbarea purtărilor - sfințirea vieții.
A‑ți face viața mai curată, a te elibera de păcat, o poți face în orice vreme. Nu te oprește nimic, creștine, să te faci mai bun, mai curat, mai cuminte. Drept aceea, când cineva nu e liber de păcat, să nu pună vina pe altcineva! Să nu pună vina pe sfat sau pe împrejurări, ci pe sine însuși, pe lipsa tăriei sale de credință, pe lipsa dragostei sale față de Dumnezeu, că întotdeauna cei care au trăit în păcat au pus vina pe alții. Aceștia sunt mereu cu cârteala pe buze.
Dar ascultați un schimb de cuvinte între Dumnezeu și oameni: „Odată oamenii I s‑au plâns lui Dumnezeu că o duc tare greu cu necazurile, cu lipsurile și cu păcatele: Drept ați spus, fiilor, că o duceți greu cu păcatele... Dacă o duceți greu, nu le mai faceți”. Omul se roagă de Dumnezeu să‑l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să‑și schimbe purtările. Socotiți și voi, care de cine să asculte mai întâi? Să nu dați vina pe Dumnezeu, că ne usucă pământul de sub picioare și vlaga din casă. Să nu‑I faceți nedreptatea aceasta. Toate necazurile noi ni le‑am pricinuit cu păcatele noastre, și ele sunt urmările și plata îndesată pentru păcate, până vom înțelege pentru ce ne vin ca să ne săturăm odată de ele. Faptul că necazurile sunt un grai aspru al lui Dumnezeu cu oamenii, ne stau mărturie cuvintele Scripturii (Levitic 26, 1‑7). Sunt 3500 de ani de când s‑au scris cuvintele acestea, dar mereu rămân dovadă că noi silim pe Dumnezeu să ne bată. În capitolul scripturistic pe care vi l‑am citit, ați auzit despre „poruncile Mele”. Să știți că poruncile lui Dumnezeu sunt poruncile vieții și voi aveți multe greșeli față de viața voastră, față de viitorul copiilor voștri și față de viitorul neamului. Dacă în sufletele drepților odihnește Dumnezeu, închipuiți‑vă cât se chinuiește în sufletul păcătoșilor! Cât Se chinuiește Dumnezeu într‑o dărâmătură de om! La câtă umilință supun oamenii chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nicăieri nu am întâlnit atâta dărâmătură omenească cum am găsit în părțile acestea. Prin urmare, nicăieri atâta piedică în calea mersului vremii, ca pe aici! Trei păcate sunt grozav de rele pe aici; cruț urechile copiilor și păstrez secretul. Conștiința fiecăruia are cuvântul. Dacă nu ascultați de conștiință, ascultați cuvântul mai răspicat al Scripturii. Dacă nu ascultați nici de cuvântul Scripturii, așteptați din nou împlinirea lor.
Dar tot mai bine e să nu amărâți pe Dumnezeu, ci să vă întoarceți, ceea ce mă rog să vă ajute. (Pr. Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul și diavolul, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 88‑90)