Anul acesta s-au împlinit 70 de ani de la aducerea capului şi a mâinii drepte a Sfântului Ierarh Nifon la Craiova. Prezenţa Sfântului Ierarh, fost Patriarh de Constantinopol, în Cetatea Băniei marchează totodată şi momentul reînfiinţării Mitropoliei Olteniei, sub arhipăstorirea vrednicului de pomenire Mitropolit Firmilian Marin.
Sfântul Ierarh Nifon s-a născut în ţinutul Peloponez, în sudul Greciei de astăzi, în jurul anilor 1435-1440, primind la botez numele de Nicolae. Tatăl său, Daniel-Manuil (poreclit şi Halep), provenea dintr-o familie cu rădăcini albano-sârbeşti, originară din Dalmaţia, iar mama sa provenea dintr-o familie de nobili greci din Peloponez. Cei trei copii ai familiei: Dimitrie, Nicolae şi Maria, rămân orfani de tată la o vârstă fragedă, fiind crescuţi de mama lor; Dimitrie a fost trimis să slujească la curtea voievodului Toma Cantacuzino din Peloponez, Nicolae a fost trimis să înveţe carte pe lângă un dascăl grec pe nume Eftimie, iar Maria a rămas să-şi ajute mama.
Tânărul Nicolae a manifestat încă de mic înclinaţie spre învăţătură, unde „dovedea multă silinţă”. Spre mirarea tuturor, a ajuns ca la doar 12 ani să ştie „toată dăscălia”, cunoscând bine rânduiala slujbelor bisericeşti. Dar sufletul său tindea spre mai mult, spre o adâncire şi mai ales trăire a acestor cunoştinţe. A plecat, fără ştirea mamei sale, la un dascăl mai iscusit, călugărul Ioasaf, de la care a deprins şi mai bine învăţătura de carte. Ajuns la Epidar, un vestit pustnic pe nume Antonie l-a tuns pe tânărul Nicolae în monahism, dându-i numele Nifon, iar un monah învăţat cu numele Zaharia, venit de la Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos şi aşezat în cetatea Arta, i-a devenit părinte duhovnicesc. Curând, Nifon a fost hirotonit ierodiacon, dar primejdia turcească l-a obligat să plece cu părintele său duhovnicesc în cetăţile Dirachion şi Croia (Kruja) din Albania, refugiindu-se la curtea despotului Gheorghe Kastrioti (Skanderbeg), unul dintre marii luptători pentru apărarea acestei ţări în faţa primejdiei tot mai ameninţătoare a turcilor.
În scaunul vlădicesc de la Tesalonic
După moartea Mitropolitului Partenie al Tesalonicului, soborul episcopilor şi al clericilor din această cetate l-a ales ca mitropolit pe Nifon, care, fără voia sa, din liniştea Mănăstirii Dionisiu a fost chemat la înalta slujire arhierească, în scaunul de Mitropolit al Tesalonicului, în anul 1483. În această calitate, a luat parte la lucrările unui sinod organizat la Constantinopol, sinod care, prin tomosul său (semnat de Nifon ca al cincilea participant), invalida actul de unire a celor două Biserici creştine, semnat la Florenţa în 1439. După o păstorire de numai trei ani la Tesalonic, sinodul arhiereilor din marea metropolă de odinioară a Imperiului Bizantin a ales ca Patriarh Ecumenic, în locul lui Simeon, trecut la cele veşnice, pe Mitropolitul Nifon; se întâmpla aceasta spre sfârşitul anului 1486.
Arhipăstor pentru ortodocşii din Ţara Românească
Toate aceste suferinţe nu au făcut decât să-i întărească credinţa şi dorinţa de a sluji, în pofida tuturor vitregiilor, lui Hristos, iar vestea sfinţeniei sale „ieşi în tot pământul, cât se auzi şi în Ţara Românească”, unde domnea voievodul Radu cel Mare (1495- 1508). În 1499, dorind să-l cunoască personal, domnitorul, abia întors de la Constantinopol, unde plătise dările sultanului, l-a vizitat în oraşul Adrianopol. Impresionat de învăţătura lui, de virtuţile cu care era înzestrat şi convins că era un arhiereu desăvârşit, domnitorul a cerut îngăduinţă sultanului să-l aducă în Ţara Românească, spre a se folosi de cunoştinţele şi priceperea lui, în vederea reorganizării bisericeşti, pe care urmărea să o facă în ţara sa. Astfel, în primăvara anului 1503, fostul patriarh vine în Ţara Românească. În cuvântul de întâmpinare şi de aşezare a Sfântului Nifon în scaunul de Mitropolit al Ungrovlahiei (în locul bătrânului Mitropolit Ilarion), Radu cel Mare spunea: „Eu să domnesc, iar tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fii tată şi păstoriu mie şi tuturor oamenilor şi solitoriu la Dumnezeu”.
Abia venit în Ţara Românească, vrednicul ierarh a primit însărcinare din partea domnitorului Radu cel Mare să reorganizeze Biserica de aici, fiind luate, desigur, în considerare atât experienţa sa, cât mai ales rigurozitatea şi buna cunoaştere a canoanelor şi rânduielilor bisericeşti. Cercetând turma lui Hristos dintre Carpaţi, Dunăre şi Mare, o află „neplecată şi neascultătoare şi izvrătită şi cu obiceiuri rele şi nesocotite”. Acesta este motivul pentru care „chemă pre toţi egumenii de la toate mănăstirile ţării Ungrovlahiei şi tot clirosul Bisericii şi făcu săbor mare… Şi tocmi toate obiceiurile pre pravila şi pre aşezământ Sfinţilor Apostoli”. Avea deci un veritabil program de reorganizare a vieţii bisericeşti din Ţara Românească, pe baza canoanelor şi a vechilor rânduieli. Mai mult decât atât, „hirotoni şi doi episcopi şi le deate şi eparhie hotărâtă, care cât va birui; şi învăţa cum vor purta grijă şi cum vor paşte oile cele cuvântătoare carele sunt date-şi în seamă, ca să se înderepteze toată ţara de la arhierei”. Desigur, pentru ca acest program să reuşească avea nevoie şi de două ajutoare, doi episcopi care să aibă fiecare o eparhie bine delimitată şi suficient de întinsă pentru a putea funcţiona în bune condiţii. Este important de reţinut faptul că hotărârea lui Nifon de a înfiinţa două eparhii noi venea la mai bine de opt decenii de la dispariţia celeilalte mitropolii care funcţionase în Ţara Românească între 1370-1372, Mitropolia Severinului (avusese jurisdicţie asupra teritoriului din dreapta Oltului, Oltenia de azi). Era limpede că ţara era cu mult prea întinsă pentru ca un singur ierarh să poată purta de grijă la tot poporul. Cel mai probabil, atunci s-a hotărât înfiinţarea episcopiilor de la Râmnic (în partea de apus) şi Buzău (în partea de răsărit). Unii istorici consideră că tot acum, Nifon va fi stăruit pe lângă domnitor să mute mitropolia de la Argeş la Târgovişte, acolo unde se afla şi scaunul domnesc. Această idee va fi pusă însă în practică de Neagoe Basarab, în 1517, când un sinod prezidat de Patriarhul Teolipt al Constantinopolului consfinţea Târgoviştea ca reşedinţă a scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei.
Disputa cu Radu cel Mare
Şederea Sfântului Nifon în Ţara Românească a fost scurtă, între el şi domnitor iscându-se curând neînţelegeri. Radu cel Mare îşi cununase sora, pe domniţa Caplea, cu un boier moldovean, pe nume Bogdan, fugit în Ţara Românească să scape de pedeapsa voievodului Ştefan cel Mare pe care îl trădase. Întrucât acest boier avea soţie şi copii, Nifon l-a îndemnat să pună mai presus de orice canoanele şi legiuirile bisericeşti, să lase pe femeia cu care se căsătorise din interese politice şi să se întoarcă la familia sa. Neînţelegând duhul blândeţii cu care îi vorbise Nifon, boierul s-a plâns domnitorului că ierarhul este împotriva acestei căsătorii pe care nu vrea să o recunoască. S-a ajuns astfel la un conflict între cele două autorităţi, statală şi bisericească. Mâniat, voievodul „s-a pornit cu sălbăticie împotriva sfântului”, învinuindu-l că a călcat predaniile şi rânduielile ţării şi cerându-i să plece din Ţara Românească. Întristat, acesta „a mers la biserică, a chemat poporul, s-a îmbrăcat în veşminte arhiereşti şi a afurisit atât pe boierul moldovean, cât şi pe cei ce îl ajutaseră la săvârşirea acelei fărădelegi… apoi s-a dezbrăcat de veşmintele arhiereşti şi a ieşit din biserică”. Aflând de acestea, Radu cel Mare a poruncit ca nimeni „să nu-l mai socotească arhiereu şi nici să-i dea cinste şi căutare, iar cel ce-i va da pâine ori altceva, ori îl va primi în casa sa, îşi va pierde viaţa, iar averea lui va trece pe seama domniei”. Sfântul Nifon a fost ajutat însă pe ascuns de un fiu duhovnicesc al său, Neagoe din familia Basarabeştilor (viitorul domn Neagoe Basarab), pe atunci mai-marele vânătorilor din ţară.
Dezlegarea blestemului
În 1515, Neagoe Basarab (care purtase de grijă lui Nifon în timpul neînţelegerilor sale cu Radu cel Mare), ajuns acum domnitor al ţării (între 1512- 1521), a trimis pe logofătul Danciu în fruntea unei solii la Mănăstirea Dionisiu, ca să ceară pentru o vreme osemintele lui, spre a fi aduse în ţară, „ca să curăţească şi să tămăduiască greşeala Radului Vodă”.
Egumenul şi soborul au îndeplinit rugămintea domnului muntean, iar moaştele sfântului au fost aduse la noi în ţară, fiind primite cu mare bucurie la Mănăstirea Dealu; aici, la 16 august 1517 (a doua zi după sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş), au fost puse deasupra mormântului lui Radu cel Mare, făcându-se rugăciuni pentru iertarea lui. În aceeaşi zi a avut loc şi canonizarea fostului Patriarh Ecumenic şi Mitropolit al Ţării Româneşti, de faţă fiind şi Patriarhul Ecumenic Teolipt I; este prima canonizare care a avut loc în ţara noastră. S-a hotărât ca pomenirea lui să se facă în ziua morţii sale, adică la data de 11 august a fiecărui an. Tradiţia spune că în prima noapte de rugăciune, spre revărsatul zorilor, Neagoe Vodă, care era părtaş la rugăciune, a văzut „în aţipeală” iertarea lui Radu Vodă.
După mai multe zile în care au fost ţinute „pentru închinarea poporului”, moaştele Sfântului Nifon au fost aşezate într-o frumoasă raclă de argint poleită cu aur, împodobită cu pietre scumpe şi cu email, în forma unei bisericuţe cu cinci turle. Deasupra sicriului era încrustat chipul Sfântului Nifon, iar jos, la picioarele lui, se afla chipul lui Neagoe, în genunchi, rugându-i-se acestuia. Racla (dăruită de Neagoe Vodă) şi moaştele sfântului au fost înapoiate Mănăstirii Dionisiu. Răsplătiţi cu multe daruri de domnitorul român, călugării de aici i-au trimis înapoi („ca plocon şi blagoslovenie”) capul sfântului şi mâna dreaptă. Tradiţia spune că mult timp Neagoe a purtat în permanenţă cu sine preţiosul dar, ca pe o veritabilă raclă a legii. Mai târziu, a trimis sfintele moaşte la Mănăstirea Curtea de Argeş, ctitoria sa. Au stat aici până în anul 1949, când, odată cu reînfiinţarea Mitropoliei Olteniei, au fost aduse în Catedrala Mitropolitană din Craiova.
La îndemnul lui Neagoe Basarab, Gavriil Protul, „mai-marele între egumenii mănăstirilor ortodoxe din Muntele Athos”, a scris (în jurul anului 1520) lucrarea „Viaţa Sfântului Nifon”, în limba greacă; s-a tradus apoi în slavoneşte (limba folosită în cult), iar mai târziu în româneşte (probabil în timpul lui Matei Basarab, de către învăţatul cărturar Udrişte Năsturel).
Nu cunoaştem nimic din prima „slujbă” a Patriarhului Nifon, întocmită cu prilejul canonizării. Abia pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, egumenul Partenie de la Argeş a cerut „slujba” sa la Mănăstirea Dionisiu. A fost alcătuită atunci de către un cunoscut autor de vieţi de sfinţi, Nicodim Aghioritul (†1809), fiind tradusă în româneşte de Episcopul Iosif al Argeşului (1793- 1820) şi tipărită la Sibiu în anul 1806; mai târziu a fost retipărită de câteva ori. A fost introdusă pentru prima oară în Mineiul românesc tipărit la Mănăstirea Neamţ în anul 1847 şi într-o ediţie sinodală, în 1894.
Anul acesta, la cei 70 de ani de la reînfiinţarea Mitropoliei Olteniei şi de la venirea Sfântului Ierarh Nifon în cetate, prin purtarea de grijă a IPS Părinte Mitropolit Irineu, sfintele sale moaşte au fost aşezate într-o nouă raclă, rânduită spre închinare în Catedrala Mitropolitană `Sf. Mare Mucenic Dimitrie” din Craiova.
