Altoiul unei „dimensiuni româneşti a existenţei”

Existenţa unei creştinătăţi daco-romane în spaţiul carpato-danubiano-pontic este afirmată nu numai de istorici, ci şi de teologii şi filosofii români. Inspiraţi de litera Scripturii şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cei mai mulţi dintre ei au dezvoltat această legătură în scopul argumentării unei „dimensiuni româneşti a existenţei”.

De la Nae Ionescu, Crainic până la Vulcănescu, Cioran, Ţu­ţea, apoi I. Gh. Savin, Dumitru Stăniloae, I.G. Coman sau Nestor Vornicescu, întreaga pleiadă culturală românească face mărturisirea unui fundament creştin al existenţei româneşti. Cu ajutorul unei moşteniri teologice şi spirituale evidente în această direcţie de tradiţie daco-romană, strădania lor vine în scopul de „a determina chipul etern românesc de a înţelege lumea”, ajungând în cele din urmă la evocarea unei „dimensiuni româneşti a existenţei”. În gândirea acestor mari vizionari ai neamului nostru, „orizontul lumii româneşti se întinde din cotidian până în legendă, de «aici» până «dincolo», de la «prezenţă» până în «neprezenţă», de la «atunci» până la «acum», de la «acum» până în «veşnicie», cu o întreagă varietate de «modulaţii româneşti ale fiinţei», cum avea să le numească Constantin Noica în «Sentimentul românesc al fiinţei». Iar între aceste lumi, trecerea se face pe nesimţite, în chip organic; printr-o «vamă», e drept, dar vamă ca loc sau vreme a trecerii, nu a opreliştii, integrată ea însăşi existenţei, ca treaptă, nu ca prag. Toate aceste «dincolo», «neprezenţă», «veşnicie» sunt, pentru român, ele însele calităţi ale fiinţei” (Marian Diaconu, „Un model ontologic al omului românesc”, studiu introductiv la lucrarea lui Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea românească a existenţei”, Bucureşti, 1991, p. 10).

„Starea nobilă a seminţei celei una, întemeiată de Dumnezeu”

De la afirmarea ei ca stat unitar şi independent, România a crescut în ochii Europei printr-o mare bogăţie de valori culturale. Într-o conjugare autentică de raţiune şi spirit, valoroasa moştenire a trecutului s-a afirmat cu demnitate pe piedestalul istoriei, afirmând totdeauna tot ce era mai de preţ în viaţa poporului nostru. Ceea ce este însă important pentru cercetarea noastră rezultă din faptul că, la rădăcina României Mari, dialogul dintre teologie şi filosofie a rezonat simfonic, generând adevărate monumente de gândire şi spirit românesc. De aceea, suntem îndreptăţiţi să credem că specificul daco-roman pe care s-a zidit spiritualitatea noastră ortodoxă poate fi invocat ca laitmotiv pentru moştenirea culturală românească.

Pentru a argumenta în mod concret această frumoasă legătură dintre cultura şi spiritualitatea românească, apologeţii rădăcinilor noastre daco-romane au căutat răspunsuri în procesul de etnogeneză al neamului românesc. Părintele profesor Dumitru Stăniloae vede aici o prioritizare a lucrurilor. Pentru a înţelege cu adevărat identitatea noastră culturală şi etnică, trebuie să se aibă în vedere „altoiul” pe care se întemeiază aceasta. Creştinismul ar avea aşadar menirea „să transporte omenirea din starea de sălbăticie a naţionalităţii naturale în starea nobilă a seminţei celei una, întemeiată de Dumnezeu” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Ortodoxie şi românism”, Ed. Basilica, Bucureşti, 2014, p. 47). Şi odată sădită, această sămânţă „creşte şi aduce rod însutit”. De aceea, pentru părintele profesor Dumitru Stăniloae, creştinismul, în general, şi Ortodoxia, în special, au menirea de a lucra şi de a fi permanent prezente în „manifestările de cultură, de muncă, de raporturi sociale, ale grupului etnic care-i aderă” (ibidem, p. 56).

Argumentul istoric al spiritualităţii daco-romane

Unul dintre elementele fundamentale ale procesului de formare a poporului nostru este încreştinarea lui. Din acest altoi despre care vorbeşte părintele profesor Dumitru Stăniloae s-a ridicat o limbă liturgică, în duhul căreia se poate vorbi despre o „dimensiune românească a existenţei”. Pentru a înţelege mai bine aceasta trebuie să apelăm la elementul istoric. Un lucru foarte important în acest sens este demersul Sfântului Constantin cel Mare, care a introdus în politica sa conceptul de pax christiana pentru popoarele barbare. Deopotrivă, răspândirea creştinismului printre barbari a fost un deziderat introdus de Patriarhul Constantinopolului prin Canonul 28 de la Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Pe teritoriul ţării noastre, creştinismul adus de Sfântul Apostol Andrei s-a regăsit ca prioritate misionată în mănăstirile întemeiate aici şi apoi în cele 15 scaune episcopale aşezate de-a lungul Dunării.

Mai departe, un alt aspect foarte important al originii daco-romane a fost limba latină. Istoricii invocă în acest sens fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală, adăugată fondului lingvistic dacic autohton. S-au adăugat ulterior şi numeroasele influenţe slave, deprinse de la popoarele migratoare, începând cu secolele VII-VIII. Toate aceste elemente se susţin prin existenţa unei puternici comunităţi creştine, întărită în perioada persecuţiilor, vie şi prezentă în elementul autohton. Cu toate că au existat totuşi şi unele teorii care socoteau o oarecare slăbire a spiritului autohton daco-roman prin interacţiunea cu popoarele migratoare, din secolul al VIII-lea înainte, rădăcinile creştinismului de pe aceste meleaguri erau deja adânci, „neputând fi nicidecum dezrădăcinate prin nici o înrâurire ulterioară”.

Pornind de la moştenirea ­lingvistică, marele istoric Vasile Pârvan este de părere că a existat un specific mărturisitor sau apologetic al creştinismului daco-roman. El pleacă în acest sens de la înţelesul termenului de „martur” sau „martyr”. Folosit în Iliricul latin, ca de altfel în tot Apusul, termenul reflectă cel mai bine înţelesul de „suferinţă pentru adevărul ceresc”.

Prezent pe numeroase inscripţii şi epigrafii din epocă, termenul dovedeşte, după Vasile Pârvan, vocaţia martirică a Bisericii de pe aceste locuri. „În toate oraşele de frunte ale Dalmaţiei şi Panoniei, cultul martirilor e înfloritor: pe sau la mormintele martirilor - majoritatea din timpul persecuţiei lui Diocleţian - se ridică biserici, în care apoi se înmormântează şi simpli credincioşi, în apropierea sfântă a celor căzuţi pentru credinţă (marti­ribus adscita ctuet).”

În confirmarea acestor adevăruri istorice există, de asemenea, mai multe scrisori ale Sfântului Vasile cel Mare (331-379) cu privire la aducerea moaştelor Sfântului Mucenic Sava Gotul din Scythia Minor în Capadocia. De reţinut rămâne faptul că pentru creştinismul daco-roman înţelesul plenar al cuvântului „martyr” rămâne acela de „chezaş la statornicirea unui adevăr” (Vasile Pârvan, „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman”, Bucureşti, 1911, pp. 135-139).

Moştenirea terminologică a creştinismului daco-roman a fost susţinută şi s-a dezvoltat în contextul unei puternice organizări eclesiale. Se cunosc astfel, încă din primele veacuri creştine, nume de episcopi daco-romani cu activitate în primele dioceze organizate la nord de Dunăre, în special la Tomis. Totodată, există mărturii puternice despre lucrarea ascetico-mistică a monahilor de pe aceste meleaguri. Între aceş­tia s-au remarcat în mod deosebit Sfinţii: Ioan Casian, Dionisie Exiguul şi Ioan Maxenţiu, misionari şi mărturisitori de la Constantinopol la Roma.

În consecinţă, „creştinismul a devenit un element de conservare a etnosului românesc, factor activ în structurarea culturii, în cristalizarea limbii literare, a conştiinţei de neam şi, mai târziu, a conştiinţei naţionale, atât în Transilvania, cât şi în Muntenia şi Moldova.

La sfârşitul epocii premedievale şi în pragul Evului Mediu timpuriu, se înregistrează încheierea procesului etnogenezei româneşti, închegarea poporului român de coloratură distinctă latină, ca reprezentant unic al vechii romanităţi orientale în peisajul etnic şi lingvistic al sud-estului european, în spaţiul carpato-danubiano-pontic” (dr. Nestor Vornicescu, „Desăvârşirea unită­ţii noastre naţionale - fundament al unităţii Bisericii străbune”,Craiova, 1988, p. 18).