„Atunci se vor deschide ochii celor orbi”

Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că, după ce iudeii s-au înfuriat și au luat pietre ca să arunce asupra lui Iisus (Ioan 8, 59), Acesta a ieșit din templu și a plecat. Și, mergând mai departe, „a văzut un orb din naștere” (Ioan 9, 1). Asupra acestuia, Domnul săvârşeşte o minune pe care nimeni nu a mai săvârșit-o vreodată.

Pentru că Iisus a venit la acel orb, iar nu invers, cum adeseori cei suferinzi se apropiau de Domnul, pentru a-I cere ajutorul, ucenicii, văzându-L că privește pe nevăzător cu luare aminte, L-au întrebat: „Învățătorule, cine a păcătuit: acesta, sau părinții lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9, 2).

Evreii se plângeau că plătesc pentru vina părinților, sau chiar a strămoșilor lor, susținând că Dumnezeu aruncă asupra lor păcatele înaintașilor. Ei cârteau și socoteau această judecată ca fiind nedreaptă. Plecând de la cuvintele profetului, rosteau un proverb: „Părinții au mâncat aguridă și dinții fiilor s-au strepezit” (Iezechiel 18, 2). Alții dintre creștini (Origen și origeniştii) susțineau că, înainte de formarea trupurilor, sufletele oamenilor au păcătuit, iar omul, alcătuit din trup și suflet, își primește pedeapsa în această viață.

Dumnezeiescul Învățător dezleagă neînțelegerea lor și răstoarnă deopotrivă rătăcirea iudeilor și a celor ce susțineau ideile păgânilor (despre preexistența sufletelor), zicând: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 1, 3).

Întrebarea adresată de apostoli nu era fără sens. Altădată, când Hristos l-a vindecat pe un slăbănog, i-a zis acestuia: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

„Ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”

Când fiii sunt pedepsiți pentru păcatele înaintașilor, aceasta este din cauza faptului că urmașii continuă să trăiască în aceeași stare de păcătoșenie, persistând în lucrarea păcatului, a răului. Astfel spus, din cauza prelungirii stării în care părinții lor au viețuit. „Iar dacă de multe ori vezi și prunci răpindu-se din viața aceasta, ca și cum pentru pedepsirea părinților, să știi însă că pentru iubirea de oameni, Dumnezeu mai înainte îi răpește pe ei din viață, ca nu cumva, trăind, să se facă mai răi decât părinții și spre răul sufletelor lor… să viețuiască” (Sfântul Teofilact).
Cât despre cuvintele Domnului: „Ca să se arate în el (în cel orb din naștere) lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3), ele sunt greu de explicat. Când Domnul spune că orbul n-a păcătuit și nu suferă pentru păcatele lui, respinge rătăcirea celor ce-și însușiseră ideile filosofilor. Spunând că nici părinții orbului n-au păcătuit, Domnul respinge părerea evreilor. Îi învață pe ucenicii Săi atât „cât era nevoie să știe” și le dăruiește „cât era necesar omului spre cunoștință și nimic mai mult”, „atribuind numai firii dumnezeieşti cunoştinţa şi iconomia tuturor acestora”. Cuvintele Domnului rămân necunoscute puterii noastre de înțelegere și ne este de folos (spune Sfântul Chiril) „să renunțăm la cercetarea acestora”. Fiindcă este necesar să cugetăm la cele ce ni s-au poruncit, iar nu la „cele mai adânci” și nici la „cele mai grele”. Numai lui Dumnezeu I se cuvine să cunoască tainele acestea.

Vindecându-l pe orbul din naştere, „e cu putință ca și în el să se slăvească Dumnezeu”, cu toții admirându-L pe Doctorul Cel puternic. Orbul însuși, recăpătându-și vederea trupească, a primit luminarea ochilor sufletului său și L-a putut cunoaște pe Soarele Dreptății.

Dumnezeiescul Învățător îi ridică pe ucenicii Săi spre înțelegerea unor lucruri mai înalte, zicând: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine. Că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). „Ziuă” numește El timpul viețuirii în trup, iar „noaptea”, timpul de după moarte. Ziua este așadar timpul lucrărilor, iar noaptea este vremea când nu se mai poate lucra nimic. Lucrarea înseamnă credința. „În veacul ce va să fie, nimeni nu poate să creadă”, ci toți, cu sau fără voie, vor asculta și se vor supune.

Dumnezeu umple cerurile și lumea cu prezența Sa. Cât timp a viețuit între oameni, El nu a părăsit cerurile. Iar când S-a înălțat cu trupul Său la ceruri, nu a încetat să fie prezent în lume. „Unul-Născut este lumina spirituală, Care poate să lumineze nu numai cele din lumea aceasta, ci și toată cealaltă zidire mai presus de lumea aceasta”. De aceea, le spune ucenicilor Săi: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5). El luminează sufletele prin învățătura și prin minunile Sale, în chip duhovnicesc.

„A făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului”

Îl vedem astăzi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos venind și, fără să fie rugat, cum se întâmpla de obicei, întâlnind un orb din naștere, Își arată voința de a-l vindeca, fiind Dumnezeu bun și milostiv. Orbul simbolizează neamurile. Căci „precum orbul vindecat n-a văzut pe Iisus, dar a fost făcut sănătos fără a fi nădăjduit, prin milă și iubire de oameni, așa s-a întâmplat și cu neamurile, prin Hristos” (Sfântul Chiril).

Hristos „a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului” (Ioan 9, 6). Era într-o zi de sâmbătă, sfârșitul săptămânii, căci Unul-Născut S-a arătat oamenilor „în timpurile din urmă ale veacului”.

Întreaga lume a fost creată de Dumnezeu prin Cuvântul Său, Care a zis și s-a făcut. Ne întrebăm: de ce acum a mai fost nevoie de tină și de scuipat, de ungerea ochilor orbului și de spălarea lor? Desigur, Domnul nu a făcut nimic fără rost. El unge cu tină și adaugă firii ochiului ceea ce îi lipsea acesteia și vindecă. Arată că este Creatorul tuturor. Sfinții Părinți ne descoperă și un înțeles duhovnicesc al gestului Mântuitorului: „Nu se putea înlătura altfel din neamuri orbirea întipărită în ele și nu li se putea da puterea să vadă lumina dumnezeiască și sfântă, adică cunoștința Sfintei Treimi..., decât făcându-se părtașe de Sfântul Lui Trup și spălându-se de păcatul ce le-a întinat…, prin Sfântul Botez” (Sfântul Chiril).

Orbul este trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului. „Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând” (Ioan 9, 7). Siloamul devine chip al Botezului. Numele însuși înseamnă „trimis”. „Că nimeni altul nu este trimis, decât Fiul Unul-Născut, Care a venit și a fost trimis la noi de sus, de la Tatăl” (Sfântul Chiril). Prin Botez, oamenii se spală nu de întinăciunea trupului, ci de „boala și necurăția ochilor înțelegerii”. Și, curați fiind, cei nou-botezați vor putea să privească „frumusețea dumnezeiască”. Trupul lui Hristos, atingându-se de acel orb, devine „pricinuitor de luminare”, printr-o simplă atingere devine Trupul Luminii celei adevărate. Domnul l-a zidit odinioară pe Adam din tină, iar acum îi face celui orb ochi din tină, dăruindu-i vederea. Îi unge ochii cu tină, ca să nu creadă cineva că minunea se va petrece prin apa izvorului Siloam, ci ca să înțeleagă puterea Sa dumnezeiască. Și tina se preface în ochi sănătoși.

Judecata fariseilor

Orbul vindecat Îl laudă pe Doctorul său și este uimit de cele ce se întâmplă cu el. Îl cinstește prin mărturisirea sa curajoasă. În ochii săi strălucește lumina soarelui. Dar fariseii Îl acuză pe Hristos de necredință, zicând: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta”. Alții însă ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?” (Ioan 9, 16). Se gândeau că Dumnezeu nu ar da puterea de a face ceva bun celui ce disprețuia totuși Legea și cele întâmplate cu orbul vindecat erau „de sus”, căci lucrarea binelui este mai importantă.

Întrebat din nou despre Cel ce i-a deschis ochii, orbul vindecat răspunde „că proroc este” (Ioan 9, 17). Și, fiindcă în continuare „iudeii nu au crezut despre el că era orb și a văzut” (Ioan 9, 18), i-au chemat și pe părinții lui. Așadar, „cel ce a simțit puterea dumnezeiască”, astupă acum „gurile clevetitorilor” și mărturisește: „Prooroc este”. Plini de îngâmfare şi cu viclenie, fariseii îl întreabă încă o dată despre cele pe care le auziseră de mai multe ori. Primesc mărturisirea lui ca pe o săgeată în inimă: „Proroc este”. Căci „era obiceiul lor de a numi proroci pe cei ce săvârșeau minuni, ca unii ce sunt prin aceasta mărturisiți de Dumnezeu că sunt buni” (Sfântul Chiril).

Suferinţa ca încercare

Din fericire, lipsa de vedere, ca deficienţă fizică, îi afectează pe relativ puţini oameni. Din nefericire, există o mult mai răspândită orbire sufletească, iar ea duce la multe greşeli, încât păcatul devine aproape o obişnuinţă. Cei atinşi de această boală a sufletului nu se mai tem de nimic, până când şi lor li se întâmplă ceva rău. Uneori, nici nenorocirile abătute nu îi schimbă. Continuă să rămână în întunecarea minţii, alunecând pe calea pierzaniei. Ei sunt adevăraţii orbi. Inima lor este împietrită, voinţa le este slabă, într-un cuvânt sunt robii păcatelor.

Astăzi am ascultat despre fapta minunată a vindecării orbului, pericopa evanghelică descoperindu-ne o bogăţie de învăţături nu numai dogmatice, ci şi morale, folositoare nouă tuturor. Cu suferinţa sufletească şi trupească a orbului din naştere ne confruntăm toţi. Acest învingător ne învaţă că suferinţa nu trebuie să conducă nici la necredinţă, nici la deznădejde. Suferinţa trebuie acceptată ca o încercare, din care credinţa ne va ieşi întărită, iar Dumnezeu ne va arăta bunătatea Sa. După multă suferinţă, orbul din naştere a văzut lumina. Mântuitorul Însuşi a suferit pentru noi şi la capătul suferinţei Sale, noi toţi am aflat lumina Învierii.

Suferinţa nu poate pune stăpânire până la sfârşit pe sufletul omului credincios, aşa cum întunericul nu poate stăpâni lumina. Duminica de astăzi, în plină perioadă a Penticostarului, care este o perioadă prin excelenţă a luminii, ne readuce aminte cum din întunericul mormântului şi al iadului s-a aprins lumina vieţii, aşa cum din ochii orbului din naştere, care nu văzuse niciodată, s-a aprins pentru prima oară lumina. S-a aprins însă şi lumina din casa sufletului lui. Să ne imaginăm câtă bucurie a simţit acest om. Cu mult mai multă decât atunci când, fiind noi înşine bolnavi, simţim mâna vindecătoare a Domnului ce lucrează asupra noastră. Pentru noi, vederea este cel mai firesc lucru. Cu ea vedem frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu. Pentru cei nevăzători, lumina este tot ceea ce ei şi-ar putea dori mai mult.