Cea mai veche formă de organizare a vieții umane, cea mai veche instituție și cea mai importantă pentru destinul unui popor, izvorul vieții, celula primordială a societății, este „familia”. În sânul familiei se formează și se întăresc bunele deprinderi, moravurile, caracterele și tradițiile specifice fiecărui popor.
Având o importanţă așa de mare, este firesc ca de familie să se ocupe toți factorii de răspundere ai societății, din toate timpurile, căutând s-o întărească, să-i asigure existența și buna dezvoltare. În ce privește problema originii, a ființei și a rolului familiei, care a preocupat totdeauna pe oameni, au fost formulate diferite păreri. Cea mai frumoasă perioadă din viața familiei, după concepția creștină, a fost în starea paradisiacă. După căderea în păcat, echilibrul sufletesc a fost zdruncinat cu repercusiuni și asupra vieții de familie. Până atunci, Adam și Eva trăiau în egalitate și armonie deplină; după cădere însă, femeia este pusă într-o stare de oarecare dependență față de bărbat, situație de care el va abuza.
Mântuitorul nu a fundamentat căsătoria pe egoism
Domnul Iisus Hristos a readus familia la forma și existența ei inițială. Acest lucru l-a făcut chiar la începutul activității Sale mesianice, prin participarea la nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1-11), voind să arate prin aceasta importanța, rolul și sfințenia vieții de familie, întărind legătura dintre soț și soție. Mântuitorul a fundamentat căsătoria nu pe egoism, pe interes sau poftă, ci pe iubirea care înalță firea omenească, o purifică și o sfințește. Faptul că Domnul nostru Iisus Hristos a ridicat legătura dintre bărbat și femeie la demnitatea de sfântă taină, înseamnă că la puterile și sentimentele firești se adaugă celor credincioși darurile lui Dumnezeu, care ajută pe soți să-și împlinească în sânul căminului familial toate îndatoririle. Familia a fost readusă la forma ei originară și aceasta o vedem și o înțelegem din discuțiile pe care Mântuitorul le-a purtat cu fariseii, atunci când aceștia au venit la El ca să-L ispitească, zicând: „Se cade omului ca să-și lase femeia pentru orice pricină?”. Mântuitorul le răspunde: „Dar n-ați citit că Cel ce i-a făcut dintru început bărbat și femeie i-a făcut? Apoi a zis: Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă... Oricine va lăsa pe femeia sa, afară de desfrânare, și va lua pe alta, păcatul desfrânării săvârșește...” (Matei XIX 3, 9).
Domnul Hristos a readus femeia la drepturile ei firești, primind a fi născut, după trup, din femeie, devenind fiu al femeii. El a șters pentru totdeauna disprețul cu care lumea veche înfierase femeia și a ridicat-o la cea mai înaltă treaptă a demnității morale. Prin faptul că El vine în lume prin întruparea din femeie, aceasta nu rămâne în planul secund, ci ei i se dă marele rol de a fi mamă, față de care Dumnezeu-Cuvântul Se comportă cu respectul cuvenit. Astfel, se stabilește un echilibru între bărbat și femeie, cu cât ambii soți sunt egali în fața lui Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii femeile sunt prezentate într-o lumină de respect, de egalitate cu bărbatul și de demnitate morală. După învățătura Sfântului Apostol Pavel, la temelia familiei stă căsătoria. Ca instituție naturală, căsătoria este legătura dintre un bărbat și o femeie, pentru o conviețuire până la sfârșitul vieții, într-o comunitate intimă, pentru păstrarea și înmulțirea neamului omenesc și spre ajutor reciproc.
Pentru a-și atinge scopul voit de Dumnezeu și pentru ca să fie cu adevărat pe calea mântuirii, căsătoria implică o anumită disciplină morală, o colaborare cu harul divin revărsat asupra familiei prin Taina Nunții. Ea nu este doar un act al firii, ca la păgâni, ci este o legătură sfințită. Căsătoria trebuie să unească pe bărbat și femeie spre cinstea lui Dumnezeu (Efeseni I, 5). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie tesalonicenilor: „Știți că poruncă v-am dat, prin Domnul Iisus, ca să știe fiecare dintre voi să-și stăpânească vasul în sfințenie și cinste, nu în patima poftei, cum fac păgânii, care nu cunosc pe Dumnezeu” (I Tes. II, 4-5). La fel îi îndeamnă și pe corinteni: „Trupul însă nu este făcut pentru desfrânare, ci pentru Domnul” (I Cor. VII, 13).
Ce obligaţii cere căsătoria
De aceea el îi sfătuiește să se întărească printr-o viață plină de evlavie, pioasă și înfrânare de sine în cadrul vieții de familie. Familia se întemeiază pe căsătoria monogamă. În actul căsătoriei, soții își aparțin trupește unul altuia și sunt datori să se ajute reciproc în toate obligațiile conjugale (I Corinteni VII, 3-5). Căsătoria face din bărbat și femeie un singur trup, de aceea prima ei caracteristică este unitatea; are un caracter bilateral, întemeiat pe consimțământul liber al soților. Ea cere deci obligații: fidelitate, ajutor, asistență, susținere și bună colaborare în toate, practicarea virtuților, spre deosebire de lumea veche în care bărbatul avea puteri aproape nelimitate asupra soției, copiilor și sclavilor și nu era urmărit de lege în caz de adulter. Sfântul Apostol Pavel arată că în familia creștină este egalitate deplină înaintea lui Dumnezeu: „Nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască pentru că toți sunteți una în Hristos Iisus” (Galateni III, 28). Femeia este chemată la mântuire ca și bărbatul, participând și ea la aceeași credință, la aceeași viață religios-morală și la aceeași moștenire veșnică. Unirea liber consimțită dintre bărbat și femeie, prin Taina Căsătoriei, este așa de puternică, încât Sfântul Apostol Pavel o dă exemplu pentru a ilustra unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni V 22, 27).
Biserica în mic
Familia născută prin Taina Nunții este în mic ceea ce este Biserica în mare, de aceea, același duh trebuie să domnească în familie ca și în Biserică, duh care se face evident prin dragostea reciprocă dintre soț și soție. Familia presupune o comuniune, și comuniunea nu este posibilă fără iubire. Crearea femeii a fost o necesitate a darului după comuniune. Omul avea nevoie de un tovarăș, care să fie potrivit lui, prin care să se împlinească, ajungând la scopul creației. Comuniunea presupune însă nu numai o unitate de gânduri, de sentimente și atitudini, ci și o unitate mai adâncă, unitatea ființială. Ea înlătură orice inegalitate între soți, luptă împreună împotriva păcatului și sporește în virtute.
Trebuie împlinite cuvintele și sfaturile Apostolului, care spune că dragostea le rabdă pe toate, nu caută ale sale, este bună, nu pizmuiește (I Corinteni XIII, 4-8). Bărbatul este dator să-și iubească femeia după modelul iubirii lui Hristos față de Biserica Sa: „Bărbați, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica Sa și s-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfințească (Efeseni V 25-26). În același sens ne învață și Sfântul Pavel atunci când le spune filipenilor: „Pe soțiile voastre învățați-le să umble în credința ce li s-a dat, în dragoste și curăție, să-și iubească bărbații cu toată sinceritatea, precum și Hristos a iubit Biserica!”. Femeia, la rândul ei, are datoria iubirii și supunerii față de soț după modelul analogiei Hristos-Biserică.
Și în familie, ca și în societate, există mai multe principii în ceea ce privește conviețuirea. Sfântul Apostol Pavel se adresează femeilor și le îndeamnă să asculte de bărbații lor în toate.
Supunerea femeii față de bărbat nu este în învățătura paulină o subjugare, cum a fost în lumea păgână, ci este o supunere din dragoste, o supunere care nu umilește, ci cinstește pe ambii soți. După comparația pe care o face Sfântul Apostol Pavel (Efeseni V, 29), soțul și soția alcătuiesc o ființă completă, bărbatul fiind capul, iar femeia trupul acestei ființe. După cum nici capul fără trup nu are valoare și nici trupul fără cap, tot așa cei doi soți nu-și pot realiza menirea lor pe acest pământ decât împreună, într-o conlucrare iubitoare și armonioasă. Femeii i se cere o supunere cuviincioasă „ca Domnului”. „Teama” ce i se recomandă față de bărbat (Efeseni V, 33) nu este o teamă obișnuită și servilă, ci este un efect al dragostei reciproce dintre soți, după cum și teama față de Dumnezeu nu este altceva decât un efect al dragostei noastre față de El. Între bărbat și femeie nu poate fi vorba de prerogative speciale în favoarea unuia sau altuia, deoarece „precum femeia este din bărbat, tot așa și bărbatul este prin femeie” (I Corinteni XI, 2).
„Atunci când bărbatul te iubește, să nu fii îngâmfată”
Nici Biserica și nici femeia nu au nimic de pierdut din instituirea acestei stări și relații: „Femeia este slava bărbatului, precum și bărbatul este chipul și slava lui Dumnezeu” (I Corinteni XI, 9). Dacă prima femeie a fost creată din bărbat, acum bărbatul se naște din femeie. Sfântul Ioan Gură de Aur explică într-o oarecare măsură relația dintre bărbat și femeie atunci când spune: „Atunci când femeia se supune, să nu fii stăpân absolut, nici tu, atunci când bărbatul te iubește, să nu fii îngâmfată” (Omilia X, Coloseni).
Bărbatul și femeia trebuie să se îngrijească și de sfințenia lor. Această sfințenie o obțin prin ajutor reciproc și printr-o conviețuire pașnică, deoarece „bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă; iar femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios” (I Corinteni VII, 14).
Viața familială este făcută pentru a garanta lupta contra ispitelor. Nici un soț nu are voie să se sustragă, fără voia celuilalt, de la împlinirea datoriilor conjugale, ajungând foarte ușor la păcat. Apostolul dă corintenilor, preocupați de ascetism, următorul sfat: „Bărbatul să dea femeii ceea ce îi datorează și femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul, asemenea, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni VII, 3-4).
Aceste cuvinte clarifică datoriile ce le au soții între ei și întăresc și consfințesc caracterul moral al legăturilor trupești dintre soți, pe care Biserica le binecuvântează prin Taina Nunții. Viața de familie este o dreaptă împlinire a voii lui Dumnezeu, de aceea căsătoria nu trebuie făcută după poftă, ci după voia Domnului (Sfântul Ignatie).
