„Bisericuță din Albac, Tu ești al vremurilor semn”

În anul 1954, vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina a cercetat bisericuța aflată la Florica (județul Argeş) și, găsind-o fără întrebuințare și dărăpănată, a hotărât mutarea ei la Băile Olănești, unde a fost refăcută în forma inițială și din aceleași materiale, împodobită cu pictură nouă și înzestrată cu sfinte odoare. Sfințirea ei a avut loc duminică, 12 octombrie 1958. Biserica lui Horea din Băile Olănești este situată pe o costiță în partea de est a stațiunii. Împodobită cu scene de Dimitriu Nicolaide și Ortansia Masichievici, în anul 1958, pe timpul preotului Nicolae Radovici, biserica a fost restaurată în anul 1996.

Stațiunea balneo­cli­ma­­terică Băile Olă­nești nu a avut un locaș de cult pentru credincioșii veniți aici la tratament și odihnă. Încercări de ridicare a unei bi­se­rici datează din secolul al XIX-lea. Într-un act datat 10 martie 1856, câțiva locuitori din Olănești se obligau să facă toată lemnăria necesară bisericii pe care doreau s-o construiască în cătunul Livadia (stațiunea de azi - n.n.) susţinuţi de Alexandru Rujinski, căsătorit cu Masinca, urmașa vechilor boieri Olănești. Nu se știe care a fost cauza pentru care nu s-a mai construit o biserică. Probabil moartea lui Rujinski, în prima parte a anu­lui 1858, a îm­piedicat materia­li­zarea acestui proiect.

A doua tentativă datează din anii ‘40 ai secolului XX, când locuitorii, îndemnați și de mare­șalul Ion Antonescu (1882-1946), venit de câteva ori în stațiune la tratament și odihnă, au început construirea unei biserici pe te­renul din spatele fostei Vile nr. 21, ce urma să aibă hramul „Biserica Neamului”. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a îm­piedicat și materializarea acestui proiect.

Biserica din lemn, cu hramurile „Nașterea Maicii Domnului” și „Sfântul Mucenic Pantelimon”, numită și „Biserica lui Horea”, a fost construită la început în Munții Apuseni, în anul 1746, de țăranii români din satul Albac, comuna Râul Mare. Bise­rica este monument istoric, îns­crisă în Lista Monumentelor
Istorice, Cod LMI:VL-II-m-A-09647. Situat la intersecția străzilor Horia cu Forestierilor, sfântul locaş prezintă o mare va­loare, nu numai prin mă­iestria artistică a meșterilor care au lucrat-o, ci și prin asocierea la numele ei a celui care a condus, la 1784, cea mai mare răscoală a țăranilor din Transilvania - Vasile Nicula Ursu, zis Horea. 

Făurită în Munţii Apuseni

A fost clădită din evlavia creș­tină și prin contribuția țăranilor români din satul Albac din Munții Apuseni la anul 1746. Până în primul deceniu al secolului XX, în vatra satului Albac a dăinuit un locaș de închinăciune ridicat de localnici, renumiți specialiști în lucrul cu lemnul. Originalita­tea construcțiilor bisericești din satele acestor regiuni impresio­nea­ză prin vechimea și îndrăz­nea­la lor, dar și prin diversitatea și frumusețea elementelor vieții locale, constituind un cadru viu al monumentelor în cauză - ca și al celorlalte locașuri de cult din cuprinsul ținuturilor Maramureș și Munții Apuseni, pe care specia­liști în artă, dar și călătorii și cercetătorii străini le-au consi­derat drept expresia cea mai directă a geniului creator popular românesc. În această biserică va fi buchisit Horea primele slove și le va fi deslușit înțelesul din pa­ginile vechilor ceasloave scrise cu litere chirilice, aici s-a rugat el împreună cu ortacii săi, în ceasuri grele ale vieții. Tot aici a ascultat Horea cuvintele călugărului revo­luționar Sofronie de la Cioara. În 1744 a avut loc în Transilvania o mișcare condusă de Visarion Sarai, pornită împotriva unirii cu Biserica Romei, acțiunea sa prilejuind o puternică agitație în rândurile țărănimii românești exploatate. Între 1759 și 1761 a avut loc, tot în Transilvania, mișcarea condusă de Sofronie din Cioara împotriva „uniației”. La Alba Iulia a avut loc chiar un sinod convocat de Sofronie (14-15 februarie 1761) în care s-a revendicat deplina li­bertate a cultului pentru români. Condamnat la închisoare de auto­rități, Sofronie s-a refugiat în Țara Românească. Aceste mișcări începute ca reacții confesionale au devenit și prilej de revendicări sociale pentru românii transilvă­neni. Lupta a continuat-o Horea, conducătorul revoluției din octombrie-noiembrie 1784 din Transilvania.

„Un adevărat Dac liber, un Costoboc”

Despre trecutul lui Horea s-au păstrat puține date. Era un moț sărac, dar înzestrat cu calități native deosebite. Era de loc din Arada, un cătun al Albacului, sat ce făcea parte din comuna Râul Mare, alături de Secătura și Scărișoara, din domeniul ora­șului Zlatna.

Marele nostru istoric Nicolae Iorga i-a făcut un frumos portret: „Om de patruzeci și opt la cinci­zeci de ani, de statură mij­locie, sprinten ca muntenii, cu păr roșcat și mustață scurtă, cu nasul ascuțit în fața lungă, stropită de pistrui ca ale Dacilor al căror tip se păstrează în acest Apus ardelean, ca și peste munte, în Mehedinți. Un adevărat Dac liber, un Costoboc dintre aceia care, după pieirea statului lor, ve­neau din aceste adâncuri mun­toase ca să-și răzbune neamul asu­pra noilor stăpâni”. Ca toți cei din neamul său, Horea (i se spu­nea așa deoarece „doinea” frumos din fluier) era un iscusit dulgher. Meșteșugul cioplirii și al construc­țiilor din lemn l-a învățat de la tatăl său. Nu avea avere, decât o modestă căsuță la Albac, în crângul Feregetului, unde s-a născut și unde a trăit cea mai mare parte a vieții. Alcătuită din tindă și o cameră de locuit, făcută din bârne masive de brad cioplit, încheiate foarte bine, locuința avea încrus­tat pe grinzi numele celui care a clădit-o, Nicula Ursu. Fie că a făcut-o tatăl său, fie că a făcut-o Horea, casa atestă nu numai iscusința meșterului în cioplirea lemnului, ci și faptul că acesta cunoștea slovele chirilice. Horea și tovarășii săi au devenit vestiți în satele din împrejurimi prin iscusința meșteșugului lor. În acești ani, el și echipa sa au ridicat frumoasa biserică de lemn din Cizer.

În apărarea drepturilor ioba­gilor români, Horea a făcut între 1779 și 1784 patru călătorii la Viena. În fruntea plângerilor trimise împărătesei Maria Te­reza și fiului său, Iosif al II-lea, de către moți, pentru a li se ușura traiul, figurează între altele că li s-au luat bisericile din posesia lor și că preoții sunt supuși la taxe și servituți feudale.

Darul moţilor pentru olteni

Cum numărul locuitorilor din Albac a crescut, sătenii au hotărât la începutul secolului XX să zi­dească o biserică de piatră, iar vechea biserică de lemn s-o vândă unei alte așezări, lipsită de locaș de închinăciune. Întâmplarea a făcut ca Ion I.C. Brătianu, minis­tru de interne în Guvernul Dimi­trie A. Sturdza, în cursul primei călătorii făcute în Munții Apu­seni, să afle de soarta ce i se ho­tărâse bisericuței din Albac. În toamna anului 1907, o cumpără pe banii săi. Meșterul dulgher Nicolae din Sohodol și ajutoarele sale au demontat locașul bucată cu bucată, însemnând fiecare dintre bârnele lungi de 8 m pentru a putea reclădi biserica în forma inițială în satul Florica (azi Ștefă­nești), de lângă municipiul Pi­tești, județul Argeș, în parcul moșiei părintești a Brătienilor, ca un simbol al țării reîntregite - ce avea să se înfăptuiască în 1918. Pentru a induce în eroare vigilen­ța autorităților austro-ungare, transportul a fost declarat în docu­mentele de însoțire drept „lemn de foc” - declarație cre­dibilă pentru slujbașii purtători de pene de cocoș la pălărie. Un lung convoi de sănii a transportat în câteva zile geroase prețioasa comoară din munți și până la gara din Turda, mesager al moților, dar și o mărturie a nesupunerii lor față de asupritorii seculari. Aici lemnele au fost urcate în vagoane de marfă specia­le, datorită lungimii și grosimii bârnelor, și transportate până în România.

„Plecai cu mâinile pline de flori legate în tricolor”

Cu ocazia primei călătorii în Munții Apuseni, Ion I.C. Brătianu a poposit și în casa zugravului de biserici, tribunul Nicolae Coar­cheş din Câmpeni. În lucrarea sa „Amintiri din Ţara Moților”, scrisă după cele patru călătorii întreprinse în Apuseni, autorul mărturisea: „... Din casa lui (a lui Coarcheş, n.n.) plecai cu mâinile pline de flori legate în tricolor, cu un frumos ulcior de peste 100 de ani și, mai presus de toate, cu bătălia de la Fântânele, desenată de învingătorul ei. Desenul lui Coarcheş și bi­serica lui Horea sunt amintiri scumpe ale primei mele călătorii în Munții Apuseni”. Se știe că la Fântânele, la 24 iunie/6 iulie 1849, o armată ungară condusă de Vasvârj Pal a fost complet zdrobită de moții conduși de Nicolae Coarcheş. Pentru a întregi simbolul istoric al eternei Transilvanii, odată cu bisericuța din Albac, la Florica a fost adus și potirul din lemn de cireș de la vechea biserică din Mesteacăn - satul de unde Crișan, pe numele său real Marcu Giurgiu, a dat semnalul marelui pârjol de la 1784 în luna noiembrie. Darul fusese făcut de părintele I. Piso din Brad. Sosită în România, bisericuța din Albac, monument ce simboliza o adâncă credință și o mare sete de libertate a unui po­por asuprit, eroic, dar nedrep­tățit - după expresia lui Ion Rusu-Abrudeanu, a fost clădită pe o temelie nouă, fiind asam­blată de același meșter Nicolae cu trei însoțitori, dulgheri price­puți în arta clădirii locașurilor de cult. În 1908, poposind la Flo­rica și adânc impresionat de bisericuța moților, Octavian Goga (1881-1938), „poetul pătimirii noastre”, va scrie o tulburătoare poezie din care cei care au simțit și simt și trăiesc românește des­prind un mesaj de suflet: „Biseri­cuță din Albac,/ Tu ești al vremurilor semn,/ Tot bietul nostru plâns sărac/, E-nchis în trupul tău de lemn...”.