Praznicul Sfântului Antonie cel Mare, a cărui cinstire facem astăzi, aduce în actualitatea timpului nostru o pildă monumentală de sfinţenie, smerenie şi virtute autentic creştină. Cel supranumit „Părintele monahilor” este deopotrivă prăznuit de cetele monahilor, dar şi de creştinii din lume, care-i cer ajutorul în necazuri şi supărări.
Sfântul Antonie cel Mare (cca 254-356) s-a evidențiat în tradiția monahismului oriental în primul rând ca pildă autentică de viețuire duhovnicească. „Viața” sa, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, ucenicul său, „a rămas pentru totdeauna stindardul idealului monastic, definind întreaga dezvoltare ulterioară a monahismului în Biserică”. În ea sunt cuprinse în mare cele două etape ale urcușului duhovnicesc: petrecerea celor 20 de ani în singurătate și, mai apoi, primirea ucenicilor pentru sfat și povață, în calitate de avva. Despre această ultimă perioadă, Sfântul Atanasie spune că „atunci au apărut mănăstiri în munți, oameni care au respins toate bunurile pământești și și-au înscris numele în cetatea cerească”. Prin importanța și popularitatea ei deosebită, „Viața Sfântului Antonie cel Mare” a manifestat o influență imensă în istoria monahismului primar. Prin intermediul acestei lucrări, „idealurile monastice și spiritualitatea pustiului se popularizează în întregul imperiu, adăugând totodată și numeroși imitatori (cf. Fericitul Ieronim, Viața lui Pavel Tebeul). A provocat, de asemenea, și controverse. În „Confesiunile” sale, Fericitul Augustin mărturisește cum l-a ajutat povestea de viață a Sfântului Antonie în convertirea sa din 386. Textele mai noi - însă mai puțin precise - vorbesc despre Sfântul Antonie ca fiind „primul călugăr” și „fondatorul monahismului creștin” (J. William Harmeless, SJ, Monasticism ..., p. 494). În consecință, putem spune că de la Sfântul Antonie cel Mare, pe lângă modul de viețuire în singurătate, monahismul oriental dobândește și o formă organizată, cu noi reguli de viețuire comună.
A luat modelul Sfântului Ilie
Din Pateric și din Viețile Sfinților aflăm despre smerenia sfântului, luată ca pildă de ucenicii săi și de urmașii acestora. Dumnezeu i-a dat și puterea de a-l înfrunta pe diavol, de a-i descoperi modurile în care acesta îi muncea pe călugări și pe drept-credincioși, încercând a-i câștiga pentru împărăția întunericului. Mai mult, Sfântul Antonie a fost unul dintre cei mai mari asceți ai Ortodoxiei, a avut mereu în minte modelul marelui postitor al Legii celei Vechi, pe Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul. La fel ca și Ilie prorocul, el a parcurs treptat etapele ascetice ale nevoințelor, cu înlesnire suferind osteneala, căci având osârdia sufletului, pe toate le făcea cu o pornire plăcută din interior, așa încât cea mai mică pricină de nevoință a sa era cu greu acceptată de un om obișnuit.
Privegherea a lucrat-o treptat, ajungând să petreacă nopți întregi fără somn. Mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori și după două zile, de multe ori și după patru zile se împărtășea de hrană, iar hrana lui era pâine și sare, și băutura era numai apa, despre carne și vin nici nu mai încăpea vorba. Pentru somn, sfântul întrebuința o rogojină, mai apoi se culca chiar pe pământ, gândind mereu la cuvintele apostolului: „când sunt slab, atunci sunt puternic”. Fiecare zi o socotea începutul pustniciei sale și nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, căci el nu pomenea vremea trecută, arătând în fiecare zi mai mare efort spiritual și mai multă osteneală, urmând totdeauna învățătura Sfintei Scripturi: „cele din urmă uitându-le și la cele dinainte întinzându-ne”, aducându-ne aminte de cuvântul prorocului Ilie, care zice: „viu este Domnul Căruia I-am stat înainte astăzi”, înțelegând astăzi fără măsură trecută, ci ca și cum ar fi început în fiecare zi. În toate nevoințele sale, Antonie l-a avut pildă pe marele Ilie, zicând că „se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă ca oglindă în viața sa”.
„Ce este mai veche, cunoașterea sau cartea?”
Datele pe care le avem despre Sfântul Antonie sunt relatările Sfântului Atanasie, ucenicul său. Din scrierile acestuia aflăm că Antonie a murit la vârsta de 105 ani, lăsând în urma sa mulțime de ucenici și oștiri întregi de monahi. Când filosofii care veniseră la dânsul, iscodindu-l, l-au întrebat: „Ce este mai veche, cunoașterea sau cartea? Și care dintre acestea două a fost cauza celeilalte?” La răspunsurile date de Antonie ei au plecat rușinați, dându-și seama că ei aveau doar unele cunoștințe despre cunoaștere, pe când Antonie avea Cunoașterea însăși. El a fost omul care a atins desăvârșirea încă din această viață, a fost un dascăl al dascălilor și un învățător al învățătorilor, care, timp de 85 de ani, s-a desăvârșit pe sine și așa a putut să-i desăvârșească și pe alții. Plin de liniștea vieții petrecute în comuniune cu Dumnezeu, de ani și de fapte bune, sfântul a urcat la cele de sus în anul 356 d.Hr. în deșertul de pe malul drept al Nilului.
Despre însemnările Avvei Antonie
Influența extraordinară a Sfântului Antonie cel Mare asupra vieții ascetice din primele veacuri marchează în mod real începutul monahismului. Dintre scrierile sale au ieșit la lumină până acum șapte scrisori amintite de Fericitul Ieronim. Ele au apărut în mai multe traduceri: două redactări în limba latină (prima este o traducere ce datează din anul 1516 și aparține lui Symphorian Champerius, după un manuscris grecesc, iar a doua este tradusă după un manuscris arab, cuprinzând un text mai larg, aici alăturându-se, pe lângă cele șapte epistole puse sub numele lui Antonie, și treisprezece epistole care aparțin ucenicului său Ammonas, urmașul lui Antonie, la conducerea chinoviei din Pispir), iar în timpul mai nou a început să fie descoperit și textul copt, cel original, al unora dintre aceste epistole.
Există de asemenea o mănăstire ortodoxă a creștinilor copți din Egipt, fiind totodată și una dintre cele mai vechi așezări monahale de aici. A fost întemeiată la anul 356, în urma morții Sfântului Antonie, situându-se la poalele munților Al-Qalzam, în apropiere de Al-Zaafarana. Din relatările istorice, aflăm că mănăstirea constituia primul nucleu monastic din vremea împăratului Iulian Apostatul. Primii călugări de aici obișnuiau să trăiască în peșterile masivilor din apropiere, dar se duceau în fiecare duminică și sărbătoare pentru Liturghie în biserica centrală. Abia în secolul al V-lea, anahoreții singuratici au îmbrățișat modul de viețuire chinovial, construind cele dintâi chilii ale mănăstirii. Mănăstirea Sfântului Antonie a avut un rol important în istoria Bisericii Copte, fiind locul de găzduire pentru numeroși creștini, care au avut nevoie de adăpost în vremuri grele, găsind aici tot ceea ce era necesar pentru a duce o viață de comuniune cu Dumnezeu.
