Ce ne învaţă Crezul despre Dumnezeu Tatăl

Sfânta noastră Biserică a propovăduit şi a învăţat dintotdeauna că pe această lume nu suntem singuri. Toate ale noastre se găsesc rânduite într-o iconomie dumnezeiască mai presus de minte şi de cuvânt.

În lumina harului dumnezeiesc, Sfinții Părinţi au propovăduit pe Dumnezeu, cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, învă­ţându-ne să ne închinăm şi să slăvim pe: Tatăl Cel ceresc, „Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”, pe Fiul, Cel născut din veşnicie din Tatăl, care S-a jertfit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” şi pe Duhul Sfânt, „Domnul de viaţă făcătorul, Care de la Tatăl purcede”. Întru această desăvârşită înţelepciune a fost rânduit încă din primele veacuri Simbolul de credinţă sau Crezul Bisericii noastre, îndreptarul mântuitor al vieţuirii ortodoxe şi pavăza învăţăturilor celor sănătoase. Aici sunt structurate pe capitole principalele învăţături de credinţă despre: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt, Sfânta Biserică şi viaţa cea veşnică. 

Nimeni dintre oameni nu este în stare să înţeleagă în virtutea propriei sale raţiuni dimensiunea tainică a dumnezeirii. De aceea, primul cuvânt prin care Biserica deschide întreaga sa învăţătură dogmatică este „cred” - pistevo. Prin cuvântul acesta mărturisirea noastră merge mai adânc decât încredinţarea raţională, pătrunde dincolo de cugetarea obişnuită şi autonomia cunoaşterii girată de propriile simţuri. Cu alte cuvinte, pistevo „poate fi aplicat numai acelor lucruri dinlăuntrul meu sau exterioare mie, care sunt neclare. Sau, altfel spus, se aplică numai la ceea ce nici simţurile, nici intelectul, nici faptele nu pot clarifica. Mai mult, şi aici ne apropiem de ceea ce este mai important, cuvântul «Cred», prin însăşi existenţa lui, corespunde cu ceva care, fie şi numai înlăuntrul meu, este real şi plin de putere lăuntrică, deoarece nu are nevoie de nici un suport extern. Spun «Cred» numai atunci când mă refer la ceva ce nu pot să văd cu ochii mei, nu pot auzi cu urechile mele, nu pot atinge cu mâinile mele, când «doi ori doi fac patru» este total irelevant. Cred în aceasta şi prin aceasta cunosc” (A. Schmemann, „Cred”, Bucureşti, 2014, pp. 60-61).
Pentru că numai prin raţiune vederea omului nu poate pătrunde prea departe, posibilitatea concretă a cunoaşterii Ziditorului se singularizează, fundament­ân­du-se existenţial pe latura sa duhovnicească. Această pornire nu poate fi generată decât printr-o raportare personală la Dumnezeu „cel Unul”. Iată de pildă că „evreii încep să vorbească cu Dumnezeu plecând de la un eveniment istoric concret: aproximativ o mie nouă sute de ani înainte de Hristos, în ţara Chaldeenilor, Dumnezeu Se descoperă pe Sine unui om, anume lui Avraam. Avraam Îl întâlneşte pe Dumnezeu aşa cum întâlnim o persoană umană, o fiinţă cu care putem să dialogăm, să stăm faţă către faţă” (Christos Yannaras, „Abecedarul credinţei”, Bucureşti, 2007, p. 16). Interacţiunea lor nu se susţine teoretic, fiind departe de orice deducţie silogistică sau dovedire logică. Este experienţa unei relaţii fundamentate pe virtutea încredinţării că Dumnezeu rămâne totdeauna fidel promisiunilor făcute. „Împărăţit-a Dumnezeu peste neamuri, Dumnezeu şade pe tronul cel sfânt al Său. Mai-marii popoarelor s-au adunat cu poporul Dumnezeului lui Avraam, că ai lui Dumnezeu sunt puternicii pământului; El S-a înălţat foarte” (Ps. 42, 8-9).
Ţinând cont de cei doi poli ai perceperii religioase (raţiune şi credinţă), putem distinge două direcţii, ca început al cunoaşterii lui Dumnezeu. Astfel, cei care acceptă existenţa lui Dumnezeu în virtutea propriilor convingeri raţionale, afirmându-L pe Dumnezeu ca „putere superioară” şi „Fiinţă supremă”, chiar dacă însoţesc „această certitudine intelectuală simplă cu unele obiceiuri «religioase»... înlăuntrul loc există un profund agnosticism”. Pe de altă parte, cei care manifestă o credinţă-încredere fundamentată istoric, „credinţa părinţilor”, „se încred în descoperirile lui Dumnezeu şi nu le este greu să mai accepte încă o intervenţie a Sa în viaţa oamenilor, de data aceasta în trup, în Persoana lui Iisus Hristos” (Ch. Yannaras, „Abecedarul credinţei”, p. 18). Prin urmare, dacă pentru gândirea raţionalistă noţiunile de dumnezeire şi întrupare nu sunt acordabile logic, în latura credinţei, aceste elemente sunt indispensabile. De aceea, Apostolul Pavel ne spune:
„Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei, şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor” (I Cor. 1, 23-25).
Ca virtute teologică, credinţa este definită prin puterea sufletească a omului de a înţelege adevărurile de credinţă care depăşesc capacitatea sa raţională. Despre ea vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către evrei: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute“ (Evr. 11, 1). Credinţa creştină este o condiţie esenţială pentru mântuire. Ea reprezintă mijlocul de conlucrare cu harul divin şi răspunsul imediat pe care omul îl oferă la chemarea lui Dumnezeu. Marele Patriarh Avraam poate fi un exemplu în acest sens, deoarece pentru promptitudinea răspunsului său credinţa i-a fost socotită de Dumnezeu ca dreptate: „Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Să ştiţi, deci, că aceia care sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam. Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam că se vor binecuvânta prin tine toate neamurile... Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos ca să ne îndreptăm prin credinţă” (Gal. 3, 6-8, 24). Fără chemarea lui Dumnezeu, credinţa ar fi inexistentă. Nu ar mai putea fi un dar de sus menit să întărească inimile: „Dar cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?” (Rm. 10, 14).
Fiind primită ca dar al Duhului Sfânt, credinţa se bazează pe relaţia cu Dumnezeu, aşa cum reiese din întâmplarea cu copilul lunatic pe care ucenicii nu l-au putut vindeca fără ajutorul Mântuitorului: „Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20). Virtutea credinţei s-a dovedit primordială în vindecările pe care le-a săvârşit Mântuitorul, cazul femeii cu scurgere de sânge fiind grăitor în acest sens: „Iar Iisus, întorcându-Se şi văzând-o, i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela” (Matei 9, 22). Alături de nădejde şi de dragoste, credinţa reprezintă un epicentru al vieţii noastre pământeşti, însă, cu toate acestea, fără fapte, ea rămâne moartă şi fără finalitate: „Credinţa fără fapte este moartă” (Matei 9, 22).
Aşadar, prin cuvântul de început al Simbolului de credinţă (Cred) descoperim adeziunea liberă şi conştientă la iubirea lui Dumnezeu, sădită în fiecare încă de la creaţie. Acceptarea sau respingerea acesteia rămâne la latitudinea fiecăruia, manifestân­du-se ca o practică deplină a libertăţii personale. Prin credinţă omul poate accepta mai uşor realitatea adevărurilor dumnezeieşti, „iar dacă înaintează într-o viaţă tot mai curăţită de patimi, tot mai virtuoasă, ajunge prin puterea Duhului Sfânt şi la o experienţă a celor dumnezeieşti, care ne-au fost aduse aproape de Iisus Hristos” (Nicolae Chiţescu, „Teologia Dogmatică şi Simbolică”, Cluj-Napoca, 2004 p. 242).