Cetatea Râmnicului în retrospectivă istorică

Oraşul Râmnicu Vâlcea, situat în partea central-estică a judeţului Vâlcea, la confluenţa râului Olăneşti cu Oltul, este cea mai importantă localitate a Eparhiei Râmnicului. Atestată la 20 mai 1388, când domnitorul Mircea cel Bătrân (1386-1418) întăreşte Mănăstirea Cozia, ctitoria sa, cu o „moară la Râmnic”, dăruită de Dan I (1383-1386), şi o vie, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I, aşezarea păstrează misterul timpurilor de altădată.

Din vechea Cetate a Râmnicului se pot vedea şi azi zidurile care înconjoară Parcul „Mircea cel Bătrân”, ruine ale curţii voievodale şi prezenţe materiale vii ale domnitorului pe aceste meleaguri. Alături de aceste vestigii, Râmnicul, ajuns dintru început Reşedinţă episcopală, se poate mândri cu un număr impresionant de locaşuri de cult care dovedesc că a fost, în timp, o adevărată cetate spirituală pentru credincioşii de pe malul drept al Oltului. De la schiturile izolate la biserici grandioase, municipiul adăposteşte o bogată zestre a iconografiei şi arhitecturii româneşti, cu o evoluţie ale cărei origini urcă în secolul al XV-lea. De notat că o parte din ele reprezintă opera unor pictori renumiţi ca Gheorghe Tattarescu sau Octavian Smigelschi, iar altele poartă semnătura unor zugravi pricepuţi, cu har, care au lăsat adevărate comori de spiritualitate în frescă, ulei şi tempera. Deşi nu dispunem de date numeroase cu privire la trecutul lor, pe baza celor pe care le deţinem, vom căuta să reţinem atât întemeietorii, cât şi ostenitorii şi implicit binefăcătorii lor care au contribuit deplin la păstrarea credinţei şi la formarea culturii naţionale româneşti. Pe scurt, vom expune câteva dintre concluziile la care am ajuns, în urma cercetării, folosindu-ne de pisanii şi documentele la care am avut acces.

Catedrala Sfântului Calinic, cea mai însemnată biserică a oraşului

Cea mai însemnată biserică a oraşului este Catedrala Arhiepiscopală cu hramul „Sfântul Nicolae”, cu o istorie destul de încărcată şi frământată. Până în prezent nu se ştie cu certitudine când va fi fost înfiinţată, dar din unele documente reiese că prima biserică a fost ridicată de către Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân, şi mama sa, doamna Anca. Alţi cercetători apreciază că în locul actualei episcopii ar fi fost o mănăstire, întemeiată în anul 1304 de Tugomir (Tihomir), tatăl lui Basarab I Întemeietorul, cu mult timp înainte de înfiinţarea Episcopiei Severinului. Mai târziu, prin truda „Arhiepiscopului Eftimie al Severinului şi Mihail Episcopul”, un alt edificiu a fost construit şi sfinţit, probabil, aşa cum admit istoricii, până în anii 1585-1586, când Mihail a ajuns Mitropolit al Ungrovlahiei. Diaconul Pavel de Alep constata, în anii 1653-1654, că „Palatul episcopal de aici seamănă cu acela al mitropolitului din Târgovişte, atât prin clădirile şi grădinile sale, cât şi prin livezile şi heleşteiele sale, numai că este mai mic”.

În curgerea timpului, aşezarea s-a deteriorat, încât în anul 1731, reşedinţa, „destul de ruinată”, va intra în planurile austriacului Johann Weiss pentru a fi reparată. Din nefericire, războiul turco-austriac din 1736-1737 a readus Centrul eparhial în stare deplorabilă, locaşul şi clădirile din jur fiind arse şi distruse de către trupele otomane. Cel care le-a refăcut a fost Episcopul Climent al Râmnicului, care „au prefăcut şi au înălţat biserica ac(i)asta, făcând-o cu turle, că mai înainte a fost dreaptă şi împodobind-o şi cu zugrăveală precum se veade, făcut-a clopotniţa şi casele împrejur”. Noua catedrală a dăinuit până în anul 1847, când din cauza unui incendiu devastator a fost distrusă până la temelii. Avea să fie reclădită în forma actuală, între anii 1850 și 1856, după venirea în fruntea eparhiei a Sfântului Calinic de la Cernica. În pofida deselor intervenţii, edificiul, construit de către meşterul Costache, a avut de suferit de pe urma cutremurelor din 1940 şi 1986, care l-au fisurat, producându-i mari pagube. Ca atare, picturile au fost restaurate în 1968 de către Traian Trestioreanu, iar ulterior de Toma Lascu, prin grija Episcopilor Iosif Gafton şi Gherasim Cristea.

Bogăţie de daruri duhovniceşti pentru râmniceni

Din punct de vedere arhitectonic, monumentul are ziduri masive, în plan trilobat, cu pridvorul închis şi acoperişul de tablă, încununat cu trei turle, dintre care una centrală mare şi ­două frontale mai mici. Iconografia, în stil renascentist, executată de Gheorghe Tattarescu, un mare artist al timpului, a fost spălată în 2003. Din nefericire, un pictor neiscusit a încercat să restaureze iconografia iniţială în anul 1889, degradând-o în mare măsură prin intervenţii necorespunzătoare. De remarcat, în mod deo­sebit, icoanele de la catapeteasmă, îndreptate într-un stil bizantin de cunoscutul zugrav Gherontie, chipul Sfântului Calinic, de sub cafas, sau portretul domnitorului Barbu Ştirbei, în pronaos, în dreapta uşii. Tot în pronaos, într-o raclă special amenajată, se găsesc părticele din moaştele Sfinţilor Carp, Teodor Stratilat, Mercurie, alături de sfinţi mucenici din Samosatra şi cuvioşi din Mănăstirea „Sfântul Cuvios Teodosie” din Grecia, aşezate lângă un epitrahil al Sfântului Cuvios Ioan Iacob Românul. Din anul 2009, în biserică, pe partea stângă, se află o icoană a Sfântului Calinic, care cuprinde un fragment din moaştele sale, dăruite râmnicenilor de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, cu ocazia ridicării Episcopiei Râmnicului la rangul de arhiepiscopie. Menţionăm că în anii 1949-1950, aici s-au menţinut şi moaştele Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeş.

Bolniţa „Maicii Domnului”

Din complexul Reşedinţei eparhiale face parte şi bolniţa, construită din temelie prin grija Episcopului Climent, între 1743 și 1745, spre „odihna şi îngroparea” slujitorilor episcopiei. Are hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar la ridicarea ei au ajutat boierul Preda Bujoreanu, călugărit sub numele Pahomie, şi ieromonahul Theodor, care „şi-au dat viia lui de la Mai, cu pimniţă şi casele de piatră şi pometul şi cu livezile dimprejur”. Din punct de vedere arhitectural, are aspect de corabie, cu pridvor deschis şi catapeteasmă de zid, naos despărţit de pronaos printr-un zid gros, care serveşte la sprijinirea bolţii bisericii, şi acoperiş de tablă. O inscripţie din interior arată că pictura, realizată între anii 1747 și 1748, este opera zugravilor Gheorghe Popa şi diaconul Badea. Alături de câteva teme evanghelice s-au păstrat Acatistul Sfintei Fecioare Maria, Noe cu arca, Cei trei tineri în cuptorul cu foc, Pieirea Sodomei şi Gomorei şi Daniil în groapa cu lei. Pe peretele de miazăzi al pronaosului se păstrează chipul lui Climent, înveşmântat în mantie arhierească, cu o cârjă în mână, iar pe cap cu potcap şi camilafcă. Pictura în tempera târzie de pe frescă a fost îndepărtată în 1972 de către pictorul Traian Trestioreanu şi, tot în acest an, biserica a fost acoperită cu tablă. Prin purtarea de grijă a Episcopului Gherasim Cristea, în 2003, s-a refăcut tencuiala exterioară şi s-a restaurat. De menţionat este faptul că după redeschiderea Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae” în 1990, aşezământul a servit pentru câţiva ani drept paraclis elevilor seminarişti. Actualmente este deservit de un preot care oficiază sfintele slujbe pentru cei cu dizabilităţi de vorbire. Alături sunt înmormântaţi Episcopii Ghenadie Enăceanu, Antim Petrescu şi Iosif Gafton.