Comoară de virtuţi peste veacuri

Între cei mai îndrăgiţi sfinţi români ai Calendarului nostru ortodox se numără şi Sfântul Ioan Valahul sau Românul. Prăznuit sâmbătă, 12 mai, el reiterează cele mai nobile virtuţi ale poporului nostru, ridicând pe cea mai înaltă treaptă credinţa jertfelnică în Mântuitorul Hristos.

Pentru credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, în general, şi pentru cei din Oltenia, în special, personalitatea Sfântului Ioan Românul, viaţa şi acţiunile sale, ca şi toate învăţăturile ce se pot desprinde din ele constituie o valoroasă sursă de inspiraţie, nu numai în ceea ce priveşte trăirea religioasă, ci şi în ceea ce priveşte trăirea şi simţirea sentimentului naţional.

Despre acest mucenic al lui Hristos de acum aproape 350 de ani, Ioan Cariofil, hartofilax la Patriarhia Ecumenică (a trăit un timp şi la Bucureşti, la Curtea lui Constantin Brâncoveanu), ne-a lăsat date şi informaţii preţioase. Textul acestei istorisiri, tradus din greaca veche în cea nouă de Ioanas Cavsocalivitul, a fost tipărit la Veneţia, în 1799, de către marele aghiograf Nicodim Aghioritul; în româneşte, avea să vadă lumina tiparului doi ani mai tarziu, în 1801, la Bucureşti, împreună cu slujba Sfântului Dimitrie Basarabov (prin strădaniile lui Filaret al Mirelor), aşadar într-o colecţie aghiografică şi imnologică. Noul mucenic a fost menţionat în Mineiul grecesc pe luna mai, tipărit la Constantinopol în 1843, şi în Mineiele româneşti, începând cu ediţia de la Mănăstirea Neamţ din 1846. Episcopul Argeşului, Gherasim Timuş, în cunoscutul său „Dicţionar Aghiografic” din 1898, menţionează pe scurt viaţa sfântului (Gherasim Timuş, „Dicţionar aghiografic”, cuprinzând pe scurt vieţile sfinţilor, Bucureşti, 1898, p. 438). Profesorul Liviu Stan îi dedica şi el mucenicului oltean de la jumătatea veacului al XVII-lea mai multe pagini în lucrarea sa „Sfinţi români” („Sfinţi români”, Sibiu, 1945, pp. 57-69). Desigur, în mai multe numere din revista „Biserica Ortodoxă Română” din anii 1954-1955, au fost publicate, cu prilejul canonizărilor din octombrie 1955, date preţioase despre viaţa şi suferinţele Sfântului Ioan Românul. Toate aceste informaţii au fost preluate şi de antologiile aghiografice româneşti contemporane. Chiar şi aşa, datele despre viaţa sa sunt destul de sumare, rezumându-se la cele petrecute după noiembrie 1659, atunci când a fost luat în robie. Nu de puţine ori se face apel la logică.

Numit şi Ioan Valahul (după originea sa, Valahia fiind vechiul nume al Ţării Româneşti) sau „cel nou” (pentru că a pătimit după 1453, an în care Constantinopolul a fost cucerit de către turci), Sfântul Mucenic Ioan s-a născut în jurul anului 1644, în Oltenia. Va fi primit o bună creştere şi educaţie din partea părinţilor săi, în frica lui Dumnezeu şi în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. În ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre erau vremuri bune, ţara având în fruntea sa pe unul din marii voievozi ai neamului, Matei Basarab (1632-1654). Despre obârşia sa oltenească, deşi nu avem date sau mărturii concrete, argumentele logico-istorice ne încredinţează fără drept de tăgadă.

Astfel, domnitorul Constantin Şerban al Ţării Româneşti (1654- 1658), sprijinind pe Gheorghe Rakoczi al II-lea pentru obţinerea coroanei poloneze, a trezit temerile Imperiului Otoman în legătură cu crearea unei noi forţe politico-militare în spaţiul Ţărilor Române, capabilă să înlăture stăpânirea şi influenţa turcească, într-o perioadă în care Istanbulul se pregătea să reia ofensiva în centrul Europei. Din acest motiv, la Târgovişte a fost numit domn (în ianuarie 1658) Mihnea Vodă (şi-a schimbat ulterior numele în Mihail-Radu, după Mihai Viteazul, modelul său în toate acţiunile întreprinse), cunoscut în istoriografia noastră şi sub numele de Mihnea al III-lea. Deşi în privinţa sa părerile istoricilor sunt încă împărţite, credem că el a încercat să scoată Ţara Românească din sfera de influenţă a Imperiului Otoman. Domnia lui Mihnea al III-lea a fost însă una scurtă. În 1659, nemulţumit de faptul că trebuia să plătească un haraci prea mare, se răscoală împotriva turcilor; este înfrânt de armatele lui Mahomed al IV-lea şi nevoit să părăsească ţara, murind la scurtă vreme otrăvit. Oştile turceşti au făcut prăpăd, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova şi Transilvania (ţări implicate şi ele în lupta antiotomană); au fost luaţi mii de robi, bărbaţi, femei şi copii ce urmau să fie vânduţi la Istanbul. Printre cei oropsiţi, şi mulţi români din dreapta Oltului, prinşi cu arcanul, târâţi şi legaţi de o oaste turcească ce se întorcea din Transilvania şi care-şi alesese ca drum de întoarcere văile Oltului şi ale Jiului. Se întâmpla în lunile noiembrie-decembrie ale anului 1659.

„Ochii îi străluceau de puterea credinţei şi de nădejdea mântuirii”

Între cei robiţi atunci a fost şi un tânăr pe nume Ioan, de doar 15 ani, „ajuns însă la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăţia inimii de prunc se împleteşte cu înţelepciunea minţii de bătrân. Şi era Ioan frumos la chip, luminos în privire şi bine legat în trup. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată fiinţa lui. Şi măcar că grumazul îi era înconvoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinţei şi de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, căţuia sufletului său curat şi jertfelnic. Aşa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre şi lăsându-şi în urmă părinţii, neamurile şi ţara lui frumoasă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată şi că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, Împărăţia cerurilor”.

 Potrivit legilor otomane, toţi robii luaţi din ţările cotropite erau „proprietatea” Sultanului, putând fi însă cumpăraţi de orice musulman dacă preţul oferit era socotit corect, conform cu vârsta şi folosul fiecăruia. Astfel, încă de pe drum tânărul Ioan a fost cumpărat de una din căpeteniile soldaţilor turci, cu gândul de a-l sili la păcatul sodomiei. Că nu va fi fost un soldat obişnuit, deducem din faptul că acesta avea la Istanbul aur şi argint, mătăsuri şi pietre nestemate şi alte bogăţii, căpătate însă nelegiuit, prin vărsare de sânge, sângele celor pe care turcii îi cotropiseră în atâtea războaie. Întărit de Dumnezeu, Ioan s-a împotrivit însă acelui ostaş, ucigându-l. El, care era un copilandru, răpusese o căpetenie din armata turcă, un luptător călit în focurile multor bătălii. Braţul său nu era cu nimic mai prejos decât braţul ostaşului Nestor. A încercat să fugă, dar ceilalţi păgâni l-au prins. Numai Dumnezeu ştie chinurile la care va fi fost supus pe drum de turci. Dacă ceilalţi robi sufereau cumplit de foame şi sete, osteneală, bătăi şi umilinţe de tot felul, cu atât mai mult va fi suferit tânărul Ioan; el, un rob, îndrăznise să ucidă o căpetenie de-a lor. A fost dus la Istanbul şi dat femeii celui ucis. A ajuns apoi în faţa marelui vizir pentru a fi judecat. Tânărul Ioan a mărturisit, fără teamă, adevărul. Prin hotărârea vizirului, a fost încredinţat văduvei celui pe care îl ucisese.

Condamnat la moarte prin spânzurare

Voinic fiind, femeia l-a pus la început printre slugile sale, dar văzându-l „preafrumos la înfăţişare” i-a cerut, în schimbul cruţării vieţii, să o ia de soţie şi să renunţe la credinţa creştinească. Deşi ispitit aproape doi ani şi jumătate, tânărul Ioan nu a cedat, rămânând nestrămutat în credinţa părinţilor săi, păzindu-şi curăţia trupului. Au fost zadarnice şi ameninţările. Ioan se ruga neîncetat la Hristos să-l întărească şi să-l păzească până în sfârşit neclintit întru credinţa strămoşească. Cuprinsă de „păgânească furie”, femeia l-a dat în cele din urmă în mâna eparhului (mai-marele cetăţii) spre a fi pedepsit. A fost aruncat în temniţă şi supus la cumplite chinuri. Multe zile va fi răbdat sfântul tortura. Iar femeia venea în fiecare zi încercând să-l ademenească la păcat şi la lepădarea de legea ortodoxă. Credinţa sa a fost însă atât de mare… Văzând prigonitorii lui că toate încercările lor sunt fără rost, au cerut vizirului îngăduinţa să-l omoare. A fost scos din închisoare şi dus într-o margine a Constantinopolului, la locul numit Parmak-Kapi (Poarta Stâlpului), „aproape de Bezastani”, şi spânzurat în ziua de 12 mai a anului 1662. Nu împlinise încă 18 ani. Trupul său a fost fie aruncat în apele Bosforului, fie îngropat de creştini într-un loc rămas necunoscut, undeva în apropierea zidurilor marii metropole bizantine de odinioară.

Canonizat de Sfântul Sinod al BOR

În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Consemnăm faptul că Ioan Românul a fost canonizat mai întâi de Biserica greacă, care l-a trecut în rândul neomartirilor ortodocşi; începând cu anul 1801, cultul său a început să se răspândească şi în ţara noastră.

Astfel, hotărârea Sfântului Sinod din 1950 a urmărit, pe lângă canonizarea unor sfinţi neconsacraţi, şi o largă cinstire a celor mai puţin cunoscuţi până atunci, în această categorie înscriindu-se şi Sfântul Mucenic Ioan Românul sau Valahul. Canonizarea solemnă a avut loc în octombrie 1955. Prăznuirea sa se face la 12 mai, ziua naşterii sale în Împărăţia lui Hristos.

Trăitor în vremuri tulburi, de silnicie şi asuprire, în condiţiile robiei turceşti, „care a drămuit fără milă şi omenie avutul şi toate bunurile spirituale şi materiale ale poporului nostru, timp de cinci veacuri”, Sfântul Ioan Românul se încadrează în lupta dramatică pe care strămoşii noştri au dus-o împotriva asupritorilor, pentru dobândirea independenţei naţionale şi pentru apărarea credinţei străbune. El a fost „diamant şi jăratec duhovnicesc”, un strop de răcoare şi lumină duhovnicească pentru creştinii din acest colţ de creştinătate greu încercaţi, în vremuri fierbinţi şi întunecate. Prin viaţa şi mai ales prin sfârşitul său mucenicesc, Sfântul Ioan Valahul înrădăcinează adânc în inima românilor din toate timpurile şi din toate locurile îndemnul de a iubi pe Hristos şi de a păzi dreapta credinţă chiar cu preţul vieţii.

„Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos”

„Îngerii şi oamenii slăvesc pe Dumnezeu, care din dragoste nesfârşită şi din milostivire fără de margini, a arătat nenumărate faceri de bine către făpturile Sale. Căci în vremuri şi în locuri pe care numai înţelepciunea cea nepătrunsă le-a ales au răsărit luceferi călăuzitori, care să lumineze cărările vieţii noastre, îndrumându-ne spre cele nestricăcioase. Ţie unuia dintre aceşti aleşi şi bine-plăcuţi ai lui Dumnezeu îţi cântăm, Sfinte Ioane, laude ca acestea: Bucură-te, vas ales şi de Dumnezeu preţuit; Bucură-te, tânăr înţelept şi frumos, prin care credinţa s-a împlinit; Bucură-te, trandafir odrăslit în pământul Valahiei; Bucură-te, crin răsădit în grădina cea de sus; Bucură-te, cel renăscut în duh mucenicesc la Constantinopole; Bucură-te, că lipsindu-te de cele pământeşti, pe Hristos ai dobândit; Bucură-te, cel ce ai înfruntat pe păgâni; Bucură-te, cel ce ai risipit meşteşugurile satanei; Bucură-te, părtaş al bucuriilor îngereşti; Bucură-te, cel ce petreci laolaltă cu toţi sfinţii; Bucură-te, moştenitor al cereştii împărăţii; Bucură-te, Sfinte Ioane, noule mucenic al lui Hristos” (Viaţa şi Acatistul Sfântului Mucenic Ioan Valahul (primul icos), Craiova, 2009, pp. 22-26).