Creştinismul daco-roman, perspective teologice

Afirmarea moştenirii istorico-teologice a creştinismului daco-roman este legată cu precădere de teritoriile nord-dunărene, mai precis de străvechea provincie imperială Scythia Minor (sau Mică). Identificat cu Dobrogea de astăzi, în partea stângă sau occidentală a Pontului Euxin, acest spaţiu de interferenţă cultural-religioasă a oferit în decursul timpului „un deosebit interes ecumenic”.

Parcursul istoric a favorizat o aprofundare rapidă a elementului creştin, regiunea cunoscând de timpuriu o temeinică organizare bisericească, întărită în focul persecuţiilor lui Diocleţian şi Liciniu. Se ştie, de asemenea, că aici „creştinii daco-romani, strămoşii românilor de astăzi, organizând prima Mitropolie a Bisericii Ortodoxe Române spre anul 500, i-au dat ca moştenire implicit spiritul său ecumenic de substanţă evanghelică şi patristică, care făcând să înflorească Trupul lui Hristos într-o provincie, El se integra în marea arie ecumenică a Bisericii nedespărţite din primul mileniu” (pr. prof. Ioan G. Coman, Teologi şi teologie în Scythia Minor, în secolele IV-VI, în revista „Biserica Ortodoxă Română” (BOR), nr. 3-4/1978, p. 784).

Lucrarea teologică a sfinţilor şi părinţilor daco-romani pe teritoriul Imperiului Roman a generat aşadar o „atmosferă şi substanţă ecumenică” - universală, îmbogăţită de confluenţe, idei şi întrepătrunderi mărturisitoare. Este de remarcat în acest sens „corespondenţa Sfântului Vasile (Scrisorile 155, 164 şi 165) cu ilustrul guvernator al Scythiei, Iunius Soranus, şi cu Episcopul Bretanion de Tomis cu privire la trimiterea moaştelor Sfântului Sava din Goţia la Capadocia” (I.G. Coman, „Scriitori bisericeşti din epoca străromână”, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 66), precum şi alte legături, interacţiuni şi confluenţe. Există, aşadar, mai mulţi teologi daco-romani de anvergură care au reuşit să se facă cunoscuţi până şi în Cetatea Eternă. Activitatea şi însemnările lăsate în vistieria Bisericii au fost luate în seamă de cele mai înalte foruri bisericeşti din acele timpuri, menţinându-se până astăzi contribuţia scrisă pe plan teologic, misionar şi apologetic. Pornind de aici, putem vorbi despre o veritabilă moştenire teologică păstrată peste veacuri, cu un rol esenţial în consolidarea unei tradiţii spirituale şi culturale autentice a poporului român. „Ceea ce constituie un neam, spune Mircea Vulcănescu, este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pământ, sânge, trecut, lege, limbă datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupriri constituie doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi, temeiuri. Suportul principal al unui neam variază de la o vreme la alta, cu semnul principal de recunoaştere al celor ce-l alcătuiesc” (Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea românească a existenţei”, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, p. 15).

Marele nostru patrolog, părintele profesor Ioan G. Coman, evidenţiază în special trei nume de mărturisitori „care ne-au lăsat pagini originale de teologie sau traduceri din opere teologice din limbă greacă sau în limba latină: Sfântul Ioan Casian, Dionisie cel Mic şi Ioan Maxenţiu, acesta din urmă aparţinând grupului călugărilor sciţi. Toţi erau călugări şi mai mult de jumătate din viaţa şi operele lor au fost realizate în afara Scythiei Minor, dar totdeauna între graniţele Imperiului Roman sau Bizantin” (pr. prof. Ioan G. Coman, Teologi şi teologie în Scythia Minor..., pp. 784-785).