Ctitoria boierilor Otetelişeni din Craiova

Între cele mai importante locaşuri de închinare din Craiova, ridicate în cinstea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, se numără şi Paraclisul Mitropolitan „Sfântul Ilie”. Ctitorie a boierilor Otetelişeni, sfântul locaş se bucură şi astăzi de o deosebită preţuire în rândul craiovenilor, graţie moştenirii sale picturale şi arhitecturale.

Nu departe de centrul oraşului Craiova, vizavi de sediul prefecturii, stă aşezată de mai bine de 280 de ani Biserica „Sfântul Ilie”. Veche ctitorie boierească, este a doua biserică de zid din Craiova, fiind construită după Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru”. Ctitoria vornicului Ilie Otetelişanu datează de pe la anul 1720. În testamentul său descoperit ulterior la Mănăstirea Hurez, boierul îşi numea ctitoria „a mea dulce nădejde, biserica mea din Craiova”, lucru care fixează în timp existenţa bisericii, arătând totodată şi ataşamentul ctitorului faţă de ea.

Referitor la data zidirii Bisericii „Sfântul Ilie”, au existat mai multe variante. Deşi vechea pisanie nu se mai păstrează, din cea aşezată în anul 1890 rezultă că locaşul a fost ridicat pe locul celui vechi, zidit de „dvornicul Ilie Otetelişanu pe la anul 1751”. Anul 1751 nu corespunde însă cu cel real. În testamentul ctitorului, descoperit la Mănăstirea Hurez, care datează din 11 decembrie 1732, apare pomenită şi Biserica „Sfântul Ilie” din Craiova, amintindu-se de unele reparaţii incomplete şi lăsându-se ca sarcină urmaşilor să „termine tâmpla bisericii şi să o acopere din nou cu şindrilă”. Istoricul Petre Gârboviceanu fixează ca perioadă de construcţie anii 1710-1725, ceea ce înseamnă că pe la anul 1720 biserica era aproape finalizată. Ilie Otetelişanu a ridicat mai întâi o bisericuţă modestă, cu un singur turn, aşa cum rezultă din cartografia anului 1838, privind stricăciunile suferite de biserici în urma unui devastator cutremur. El şi-a ridicat ctitoria în locul cel mai aglomerat al oraşului, între târgul permanent al Craiovei şi Târgul din Afară. În timp, Biserica „Sfântul Ilie” a fost adoptată ca un simbol de cei ce locuiau în această zonă, hramul ei devenind şi numele mahalalei în mijlocul căreia îşi ducea existanţa. Obiceiul ca oamenii să fixeze ca principale puncte de reper bisericile din mahalalele lor a devenit o obişnuinţă pentru locuitorii din cetatea Băniei, astfel luând naştere mahalalele: „Maica Precista”, „Sfântul Gheorghe”-Vechi, „Sfinţii Arhangheli”, Hagii Enuşi sau Dorobănţia. După moartea ctitorului, urmând obiceiului vremii, acesta a fost îngropat chiar în curtea bisericii, mormântul păstrându-se şi astăzi.

Fostă mănăstire

Biserica „Sfântul Ilie” a fost înzestrată de boierul Ilie Otetelişanu cu numeroase moşii, fiind cotată printre cele mai bogate biserici ale oraşului. După moartea ctitorului „chiverniseala bisericii a lăsat-o pe seama a doi cinstiţi negustori care vor fi căpetenia târgului”. Boierii Crăciun şi Sava Iovanovici erau iconomii mai multor biserici din oraş, ei având în grijă, pe lângă Biserica „Sfântul Ilie”, şi de averea bisericilor „Maica Precista de la Dud” şi „Sfinţii Apostoli”. Dionisie Fotino o trece în Istoria Daciei, alături de cele opt mănăstiri ale cetăţii: „Sfântul Dumitru, a Obedeanului, a Gănescului, Sfântul Serghie, Sfântul Nicolae, a Vlădoianului, a Dudului şi a profetului Ilie”. Deşi nu există nici un document scris care să ateste statutul de mănăstire al Bisericii „Sfântul Ilie”, istoricul Nicolae Iorga o aminteşte din nou în rândul aşezărilor monahale, vorbind despre povestea unei femei care era găzduită în chiliile călugăreşti de la „Sfântul Ilie”. Se pare că biserica ctitorită de boierul Ilie Otetelişanu a funcţionat până în anul 1838, atunci când, din cauza unui cutremur, vechiul turn a crăpat şi doi dintre stâlpii de rezistenţă din interior au fost avariaţi, locaşul devenind nesigur. În perioada Revoluţiei de la 1848, aici au fost ţinute slujbele pentru armata rusă, Biserica „Sfântul Ilie” îndeplinind şi rolul de Catedrală Mitropolitană pentru o scurtă perioadă de timp.

Şcoală centrală de fete

Cu sprijinul financiar al Parohiei „Sfântul Ilie”, a luat fiinţă şi a funcţionat Şcoala de fete Lazaro-Otetelişanu, înfiinţată prin strădania boierului Iordache Otetelişanu, fiind totodată şi prima şcoală centrală de fete din Ţara Românească. Din îndemnul boierului, la 21 martie 1836, paharnicul Constantin Lazarie a lăsat prin testament casele sale din Craiova bisericii, pentru a se putea înfiinţa în ele un pension pentru fete. În 1837, fraţii Iordache şi Grigorie Otetelişanu pun în practică un proiect mai vechi prin care biserica urma să întreţină acest pension din fondurile proprii. La 18 martie 1841 epitropia bisericii obţine aprobarea domnitorului Alexandru Vodă Ghica pentru ca şcoala de fete să intre în legalitate. Tot din fondurile bisericii şi prin sârguinţa înţeleptului boier Iordache, s-a înfiinţat şi prestigiosul Colegiu de fete „Elena Cuza”.

La 21 februarie 1921, un descendent al familiei Otetelişanu, Nicolae Cămărăşescu Otetelişanu, a lăsat prin testament Bisericii „Sfântul Ilie” şi Şcolii Lazaro-Otetelişanu mai multe proprietăţi, iar pe vărul său primar, Petre Otetelişanu, l-a investit cu drepturi ctitoriceşti, pentru a putea duce la îndeplinire toate cele hotărâte de el. Cu toate acestea, exproprierea a lipsit-o complet de moşii, cu greu mai putând face faţă cheltuielilor de întreţinere a Şcolii Otetelişanu.

Clădirea, care există şi astăzi, se numără printre cele mai vechi instituţii de învăţământ ale Craiovei, ea păstrându-şi de-a lungul timpului destinaţia pe care ctitorii i-au trasat-o, nesuferind schimbări importante.

Legătura cu Tudor Vladimirescu

În timpul mişcării revoluţionare de la 1821, membrii familiei Otetelişanu părăsesc cetatea Băniei pentru a se retrage în conacul de la Băneşti-Vâlcea, nu departe de satul Otetelişu. Deşi erau apropiaţi ai lui Tudor Vladimirescu şi simpatizanţi ai mişcării revoluţionare, boierii Otetelişeni s-au retras aici de frica arnăuţilor răsculaţi, care părăsiseră oastea pandurilor lui Tudor, dedându-se la jafuri şi la crime. Aici a fost ultimul bas­tion în care boierii au hotărât să lupte pentru a-şi salva vieţile şi averea. Nu a trecut mult şi arnăuţii dezertori conduşi de căpitanii Iova şi Ineciu au asaltat conacul de la Băneşti. Nemaiavând provizii de hrană şi de muniţie, boierii Otetelişeni s-au găsit în imposibilitatea de a continua defensiva, boierul Iordache Otetelişanu trimiţând o epistolă lui Tudor Vladimirescu prin care îi cerea ajutorul. Pandurii au ajuns la timp, iar răsculaţii au fost pedepsiţi cu decapitarea. Mai mult, familia boierilor a fost trimisă sub escortă la Mănăstirea Hurez.

În biserica ctitorită de Otetelişeni din satul Otetelişu şi-a plecat genunchii şi marele Tudor înainte de a merge la Padeş pentru Proclamaţia de independenţă. Tot aici, la conacul boieresc de la Băneşti, a copilărit şi inventatorul stiloului, Petrache Poenaru, care avea îndatorirea de a vesti din clopotniţă atacurile arnăuţilor.

Legenda spune că sub conacul de la Băneşti era săpat un tunel prin care se ajungea din pivniţă la biserica aflată în apropiere. Prin acest tunel ar fi scăpat boierii de furia arnăuţilor, înainte de sosirea lui Tudor. Deşi Iordache Otetelişanu a fost personajul principat în cadrul evenimentelor de la Băneşti, el a recunoscut neputinţa condeiului de a relata tot, motiv pentru care a lăsat ca mărturie doar „o prescurtare din cele multe”.