Ctitoria stareţului Partenie, în Târnava de Dolj

O categorie aparte de ctitori, prin a căror grijă s-au ridicat sute de locaşuri sfinte, o reprezintă ierarhii Bisericii noastre, stareţii mănăstirilor sau simpli monahi, care au ales să înalţe pe cheltuiala lor schituri sau însemnate biserici, cele mai multe închinate unor mănăstiri. În această categorie se găseşte şi Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din localitatea Târnava, judeţul Dolj. Ridicat în urmă cu trei veacuri şi jumătate de iero­mo­nahul Partenie, stareţul Mănăstirii Bistriţa olteană, sfântul locaş a fost finalizat în zilele domnului Şerban Can­ta- ­cuzino, între anii 1686-1687, devenind apoi metoc al Episcopiei de Râmnic.

Între cele mai vechi locaşuri de închinare din judeţul Dolj se numără şi Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din localitatea Târnava, fost metoc al Mănăstirii Bistriţa vâlceană. Moştenirea cu care vine din negura vremii este fără îndoială pictura murală, care impresionează atât prin originalitate, cât şi prin vechimea ei. Cei care au lucrat aici se numără între vestiţii zugravi formaţi în celebra şcoală de pictură de la Hurezi, în frunte cu Andrei şi Neagoe.

Doi zugravi din şcoala de la Hurezi

Păşind în micuţa bisericuţă găsim pe peretele vestic din naos pisania pictată în penel cu litere chirilice. Textul încă descifrabil ne aminteşte de ctitorul principal, egumenul Partenie de la Bistriţa, din anul 1686, dar şi faptul că execuţia valoroasei picturi s-a făcut „prin mila Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu”. Locaşul de închinare a fost târnosit „la iulie 6 zile a anului 1694”. De asemenea, în pomelnicul de la Proscomidiar sunt menţionate numele ieromonahilor Partenie şi Nicodim, precum şi ale zugravilor hurezeni Andrei şi Neagoe.

Pictura epocii brâncoveneşti a preluat multe elemente din arta populară românească, iar meşterii zugravi ai vremii au întemeiat importante şcoli. Cel mai cunoscut dintre ei este Pârvu Mutu, trecut de anul acesta în Calendarul Bisericii noastre cu numele Sfântul Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul. La fel de cunoscut este şi Konstantinos, grecul care întemeiază la Mănăstirea Hurezi o adevărată academie a picturii bizantine. Interesant lucru e că pictura hurezeană a fost executată în aceeaşi perioadă cu pictura micului Schit Târnăviţa, în ambele locuri găsindu-i pe zugravii Andrei şi Nea­goe. La Hurezi, în frunte cu meşterul Konstantinos, la Târnava singuri, cei doi aduc în aceste locuri calităţile artistice dobândite, unice prin modul de tratare a compoziţiilor şi a imaginilor mai apropiate de realitate a sfinţilor pictaţi.

Chipuri cuvioase de demult

Biserica fostului schit este construită în plan dreptunghiular, având formă de navă. Pronaosul, despărţit de naos prin­tr-un zid, aminteşte de vechile biserici mănăstireşti. Pictura este cea originală. În pronaos, alături de tablourile votive ale Brâncovenilor, pe peretele nordic se găseşte chipul ieromonahului Partenie ctitorul, purtând biserica pe mâini, alături de nepotul său, ieromonahul Nicodim. Tot aici sunt zugrăviţi şi alţi doi membri ai familiei, fraţii ieromonahului Partenie: Bercea, în veşminte boiereşti, şi diaconul Vlad. O reprezentare a unui călugăr cu metaniile în mână ne arată că în aceste locuri pitoreşti a existat o veche vatră monahală, începând cu secolul al XV-lea, după o tradiţie locală, neconfirmată documentar. Un alt portret valoros despre care putem afirma că este rar întâlnit sau chiar unic în zona Doljului este cel al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, alături de fiul său cel mare, Constantin. La sud de uşă observăm şi portretul logofătului Badea, indiciu al faptului că şi acesta a contribuit la înfrumuseţarea bisericuţei.

Din această salbă de chipuri cuvioase, înţelegem că pentru ridicarea şi bunăstarea schitului de la Târnava de Dolj s-a implicat o întreagă familie, în frunte cu Partenie ieromonahul, venit pe aceste meleaguri de la Mănăstirea Bistriţa. În opinia istoricului Ion Donat, venirea lui Partenie aici este o mărturie a faptului că schitul a devenit metoc al Episcopiei Râmnicului. De asemenea, implicarea personală a Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu a fost datorită faptului că Târnăviţa a fost şi metoc al Brâncovenilor, cum reiese din unele documente.

Schitul Târnăviţa de-a lungul vremii

Cu timpul, clădirile anexe din jurul sfântului locaş au dispărut. Astfel, în 1823, bisericuţa a intrat într-un amplu proces de restaurare. Şcoala de pe lângă schit a funcţionat până în anul 1838. O monografie manuscris întocmită de preotul Marin Popescu în anul 1976 aminteşte şi de o întâmplare nefericită. La anul 1914, un incendiu de la o lumânare a distrus aproape complet catapeteasma, „sculptată iscusit de meşteri mari cu icoanele poleite cu aur”, şi întreg mobilierul.

Viaţa monahală din aceste locuri s-a năruit cu timpul, din 1893 vechiul locaş devenind filie parohială a satului Mărăcine. În anul 1932 a devenit parohie de sine stătătoare, iar din 1974 s-a unit din nou cu Parohia Mărăcine, aşa cum a rămas până astăzi. Comunitatea mică de aici este păstorită de preotul Ionuţ Cotora.

Respectul nostru faţă de ctitorii de demult şi faţă de valorosul patrimoniu artistic de la Târnava este o datorie firească a fiecăruia din noi. Ea trebuie transmisă negreşit generaţiilor viitoare, după cum arăta odinioară marele Nicolae Iorga: „Poporul care nu-şi respectă trecutul nu are capacitatea de a-şi făuri un viitor”.