Cuvintele conştiinţă, lume, mântuire, patimă şi dor

Moştenirea sacră a limbii române descoperă de secole înţelesuri şi sensuri pline de bogăţie duhovnicească. Multe dintre ele uitate sub colbul vremii, cuvintele gră­iesc prin adevărata lor încăr­cătură despre adevă­ru­rile descoperite dintru început de Dumnezeu în lume.

Cuvântul „conștiință”, intrat în română prin „conscience” (din fran­ceză), din latinescul „con+scientia” (după „a ști”), ne obligă la o analiză psihocompor­tamentală, socială și religioasă riguroasă, căci ne punem întrebarea: asocierea cui cu cine este sugerată prin prefixul con-?. Astfel, în afara sensului filosofic și etic al termenului, constatăm că, în uzul general, vorbitorul percepe conștiința ca pe un fel de alter ego, rațional, echilibrat, cu care s-a născut, care face parte din el însuși. Conștiința pare acel „eu” exigent, care nu admite nici o deviere, funcționând ca un cenzor al faptelor, al deciziilor gazdei. De câte ori nu am spus sau nu am auzit spunându-se: „I-aș face rău, dar nu mă lasă conștiința”. Sau „Eu aș fi făcut asta, dar conștiința nu și nu!”.

„Ochiul cu care vede Dumnezeu pe om și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu”

Marele nostru duhovnic, părin­tele Arsenie Boca, cunoscut pentru formația sa intelectuală com­plexă și pentru plăcerea de a da interpretări multiple cuvintelor, explică termenul într-un mod cu totul aparte. „Conștiința, spune el, e un grai tăcut, o chemare lină pe care o auzi sau o înțelegi că vine dinlăuntru, dar totuși, de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuși cuvântul con-știință în­seamnă a ști împreună, la fel. Iar cei ce știu împreună, la fel, sunt Dumnezeu și omul. Prin urmare, cugetul sau conștiința e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. (…). Patimile, reaua-voință și peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea de seamă a acestui glas îngrămădesc niște solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Glasul conștiinței fiind și capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbușit mereu, toată vremea vieții noastre pământești. Odată și odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu și înaintea noastră de toate fărădelegile făcute iar, dacă nu ne împăcăm cu pârâșul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale, drumeți în viața aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu că el va asculta pâra și-i va da dreptate și ne va băga în chinurile iadului (...). Conștiința, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul, pă­ca­tul, prin natura ei de a nu se lăsa învinsă. De aici vin mustră­rile de conștiință, pârâșul tău, cu care trebuie să te împaci pe drum, care nu tace până ce omul nu-și revi­zu­iește înfrângerile sale și nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu (...). În cazul când înfrângerile morale se țin lanț, urmează sancțiuni ale conștiinței - dezechilibrul minții, schizofrenia, paranoia, nebunia acută și, în final, sinuciderea. Toa­te acestea sunt urmarea capitu­lării conștiinței, organ spiritual al omului, perspectiva lu­gubră a vieții în păcat” (Ioan Gânscă, „Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX”, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 67-68).

Lume, mântuire, patimă

Cuvântul „lume” provine din latinescul „lumen/lumină”, etimon prin care s-ar explica, în mod convenabil, și expresia de lehamite și necaz din expresia „a se duce-n lumea albă”, adică departe de casă, spre a nu se mai întoarce niciodată. Însă, într-o altă abordare, structura ar putea fi citită „a se duce în lumina albă”, cu trimitere la imaginea pe care se pare că o văd toți cei care se apropie de moarte.

„A mântui” este un verb care apare frecvent în limbajul religios, semnificând „a salva, a ierta, a se salva, a se lecui”. Acesta provine din maghiarul „menteni”, în care radicalul „ment” înseamnă liber. În cărțile de cult, a pătruns și în slovenă, croată, slovacă, unde apa­re cu forma „mentovani”. Remar­căm că, între derivate, s-a dezvoltat atât un sens pozitiv, mântuire (iertare, salvare, eliberare), cât și un sens negativ, prezent în locu­țiunea adjectivală „de mântuială” (superficial, fără grijă, neatent).

„Patimă” provine din neogrea­că: „páthima” (din vgr. „pásho”), având sensul de suferință, cu care apare în literatura religioasă consacrată ultimelor zile din viața Mântuitorului Hristos (de aici și structura Săptă­mâna Patimilor, reprezentând cele șapte zile de dinainte de Paște). În uzul curent, și-a suplimentat sensurile, însemnând „pasiune, iubire sau ură excesivă: a iubi/ a urî cu patimă”. Înțelesul medical al termenului este sugerat de expresiile „patima beției, a jocurilor de noroc, patima drogurilor”. La nivelul limbajului popular, înregistrăm și structura „patimă de picioare”, tradusă prin „reumatism” sau „suferință a picioarelor”. Verbul „a compătimi”, format cu prefixul sociativ „com-” de la „a pătimi”, este însă o traducere a termenului francez „compatir”, chiar dacă locul lui de naștere este tot vechea Eladă.

Ce ne spune cuvântul dor”?

O atenție specială acordăm, în studiul nostru, cuvântului „dor”, considerat de exegeți unul dintre termenii românești intraductibili în alte limbi, dată fiind și bogăția lui semantică. Constantin Noica, în eseul „Creație și frumos în rostire românească”, notează, într-o manieră filosofică: „În rătăcirile prin limba noastră, dai statornic de cuvântul dor. Prin formația sa, dor are în el ceva de prototip – este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părți (…) S-a contopit în el durerea cu plăcerea, crescută din durere, nu pricepi bine cum. Noi nu spunem plăcere de durere, spunem dor, care e și căutare, și negăsire, și plăcere, și durere”. Din punct de vedere etimologic, sursa termenului analizat de Noica este lat. „dolus”, care în­seam­nă „durere”, semnificație cu care îl identificăm în derivatul toponimic din textele religioase: „Via Dolorosa/ Drumul Durerii/ Drumul Crucii”, dar și în prenumele „Dolores”. De asemenea, substantivul „condoleanțe”, înregistrat în DEX ca provenind din fr. „condoléances”, este explicat ca derivat cu prefixul sociativ con- , de la fr. „doléances” și lat. „dolere”(a se plânge, a jeli). În română, traducerea termenului este „durere împărtășită cu altul/ împreună la un moment funerar”. La nivelul exprimării actuale, am constatat însă că utilizarea termenului „do­leanțe” (folosit în special la plural, povenit din fr. doléance/ plângere, jalbă/ cerere, năzuință, intrat aici din lat. dolere) apare în contexte cu sensul generalizat de „orice dorințe/ solicitări: I-am satisfăcut toate doleanțele: i-am luat ma­șină, apartament și tot nu ne respectă”, chiar dacă semantica lui este preponderent negativă. Această deturnare semantică este încă o dovadă că necunoașterea etimologiei termenilor generează, de foarte multe ori, erori în utilizarea lor.