Despre raţionalitatea creaţiei

Învăţătura ortodoxă vorbeşte lămurit cu privire la rânduiala zidirii „celor văzute şi a celor nevăzute”. Astfel, din cuvintele „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fc. 1, 1) înţelegem crearea îngerilor şi a pământului, cu toate cele de pe acesta. Zidirea lumii nevăzute ca început al creaţiei lui Dumnezeu este confirmată în Cartea Iov: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare îngerii Mei” (Iov 38, 7). 

Despre existenţa îngerilor, ca cetăţeni ai „celor nevăzute”, vorbesc Sfintele Scripturi şi învăţămintele Sfinţilor Părinţi. Astfel, în Vechiul Testament, mai cu seamă în Cartea Psalmilor, este detaliată comparativ statura duhovnicească a acestora cu cea a omului: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cins­te l-ai încununat pe el” (Ps. 8, 3-5). Scara din viziunea Patriarhului Iacov este străjuită de îngeri (cf. Fc. 28, 12), „îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului” (Iov 1, 6), aduc neîncetat cântare de laudă lui Dumnezeu (cf. Ps. 96, 8; 102, 20; 103, 5; 148, 2), îl înştiinţează pe Zaharia de naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Lc. 1, 11), binevestesc Mariei Naşterea cea mai presus de fire (Lc. 1, 28-37) şi laudă minunea Întrupării Mântuitorului Hristos (Lc. 2, 13-14). 

Învățătura Bisericii noastre despre zidirea cea nevăzută a lui Dumnezeu s-a statornicit şi exemplificat, fiind temeinic fundamentată biblico-patristic. În felul acesta, noi mărturisim şi credem că îngerii sunt fiinţe spirituale, raţionale, nemuritoare, veşnic mişcătoare, libere şi fără de trupuri. Ei slujesc permanent împrejurul Tronului Preasfintei Treimi, fiind trimişi la oameni să vestească voia Creatorului. Nu întâmplător, cuvântul „înger” (din grecescul αγγελος) însemnează sol, trimis, mesager. Despre numărul lor, Sfânta Scriptură ne spune că sunt „mii de mii şi miriade de miriade” (cf. Daniel 7, 10). Sub inspiraţie dumnezeiască, Sfântul Dionisie Areopagitul vorbeşte despre o ierarhizare a îngerilor, aşezându-i în funcţie de rolul slujirii lor în trei mari triade: 1. Serafimi, Heruvimi, Scaune; 2. Domnii, Puteri, Stăpânii; 3. Începătorii, Arhangheli şi Îngeri.

Pe lângă îngerii buni, nemişcaţi şi statornici în slujirea şi lauda lui Dumnezeu, Biserica noastră învaţă şi despre existenţa îngerilor răi (îngerii căzuţi) sau a diavolilor. Din Cartea Profetului Isaia aflăm că căderea lor a fost generată de păcatul mândriei, care a atras pe unul dintre heruvimi, cu numele de Lucifer (cf. Is. 14, 12-21). Odată cu păcatul său, mulţi dintre îngeri au fost atraşi în neascultare, fiind alungaţi cu toţii din ceruri spre „cele mai de jos ale pământului”. Despre răutatea şi invidia lor vorbeşte Sfântul Apostol Petru, care spune că „diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Mântuitorul ne îndeamnă, însă, să ne rugăm Tatălui pentru „a nu ne duce în ispită, şi a ne izbăvi de cel viclean”, adică de lucrarea cea rea a vrăjmaşului diavol. 

Din cele de mai sus înţelegem că „solidaritatea între îngeri şi oameni dezminte disocierea dintre lumea sensibilă şi cea inteligibilă, care a afectat profund gândirea creştină, şi arată legătura indisolubilă dintre lumea văzută, a oamenilor, şi cea nevăzută, a îngerilor, în vederea spiritualizării creaţiei” (pr. prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator ..., p. 152). 

Lumea şi „toate cele ce sunt în ea”

Cea de a doua etapă a creaţiei, lumea văzută, este descrisă etapizat în Cartea Facerea. Aici, cele şase zile ale creaţiei nu trebuie înţelese din punct de vedere cronologic, ci duhovniceşte. Ele sunt afirmarea a şase lucrări ziditoare ale lui Dumnezeu, prin care s-a descoperit dimensiunea universală a existenţei noastre, într-un cuvânt realitatea noastră sensibilă. Astfel, marele Moise ne spune că în prima zi „Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”, poruncind luminii să apară (Fc. 1, 1-5). În cea de a doua zi, Dumnezeu „a despărţit apele cele de deasupra de cele de dedesupt” (Fc. 1, 6-8). În ziua cea de a treia, s-au lămurit uscatul şi mările, şi pământul a început să rodească (Fc. 1, 9-13). „Luminătorii mici şi mari” au fost aduşi la existenţă în ziua a patra (Fc. 1, 14-19). În ziua a cincea îşi fac apariţia peştii mării şi păsările cerului (Fc. 1, 20-23), iar în ziua a şasea, Dumnezeu aduce la viaţă animalele pământului şi pe om (Fc. 1, 24-25).

Sfatul dumnezeiesc

Dacă pentru creaţia elementelor cosmologice Dumnezeu foloseşte puterea Cuvântului său, în creaţia omului intervine în mod direct. Mai întâi deosebim „sfatul dumnezeiesc” (Fc. 1, 26), apoi ni se spune că Dumnezeu a suflat peste om „suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. Acest aspect denotă faptul că omul, în calitatea sa de corolar al creaţiei, a fost plăsmuit în mod nemijlocit de Părintele său, purtând întru sine efigia „chipului Său”, fiind încredinţat cu potenţa de a ajunge la dumnezeiasca Sa „asemănare”. În gândirea Sfinţilor Părinţi, cuvintele „după chip” desemnează puterea de a stăpâni creaţia şi de a crea, de a avea raţiune şi voinţă liberă. Pe de altă parte, „asemănarea” cu Dumnezeu vizează stadiul ultim de desăvârşire, etapa ultimă de dezvoltare a chipului, ce putea fi atinsă prin colaborarea harului dumnezeiesc şi creşterea permanentă în relaţia cu Dumnezeu. 

Sfânta Scriptură ne mai învaţă că trupul omului a fost plămădit de Dumnezeu din ţărână, iar sufletul său s-a dăruit ca „suflare dumnezeiască”: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fc. 2, 7). În felul acesta este confirmat faptul că omul este „lucru al mâinilor lui Dumnezeu”. Nu întâmplător zice Psalmistul David: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale” (Ps. 118, 73). Mai este de amintit aici faptul că, după ce îl aduce la viaţă pe Adam, Dumnezeu socoteşte că „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el... Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fc. 2, 18; 21-24). Mai apoi, Dumnezeu îi binecuvântează pe cei doi: „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”. Preluând acest moment sfânt în tradiţia ei, Biserica învaţă despre instituirea Tainei Sfintei Cununii, singura Taină întemeiată de Dumnezeu Tatăl în Rai. Omul apare la sfârşitul creaţiei pentru că el are nevoie de toate lucrurile şi fiinţele, iar acestea îşi găsesc împlinirea în om, ca preot sau sfinţitor al creaţiei.

Odihna dumnezeiască

După ce a creat lumea, Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”, în înţelesul că Şi-a încheiat opera zidirii Sale. Aceste cuvinte au fost însă răstălmăcite de deişti, care au proclamat o retragere definitivă a lui Dumnezeu din creaţia Sa, care funcţionează de acum înainte după nişte legi prestabilite. După ei, demiurgul se găseşte izolat în propria-I transcendenţă, nemaiavând nici o legătură cu ceea ce a lăsat în urmă. Această alunecare este contrazisă de dogma providenţei dumnezeieşti, care arată permanenta grijă a Ziditorului pentru creaţia Sa, pe care nu o părăsăşte, ci, dimpotrivă, o apără, o întăreşte şi îi poartă permanent de grijă, umplând-o de Duhul Sfânt. 

„Socotiţi voi singuri cine este Cel ce ţine crugurile cerului...!”

Despre legătura permanentă dintre creaţie şi Creator vorbesc foarte frumos Sfinţii Părinţi. Fericitul Teodoret al Cirului se exprimă explicit în această privinţă: „Vedeţi Pronia lui Dumnezeu prin fiecare părticică a zidirii ivindu-se şi arătându-se, şi grăind, şi prin însăşi lucrurile numai cât nu strângând, şi gurile voastre cele deşarte astupându-le, şi limbile cele neînfrânate, înfrânându-le. Vedeţi-o pre dânsa în cer şi în luminătorii cerului, în soare zic şi în lună, şi în stele, în aer, şi în nori, pe pământ şi în mare, şi în toate cele de pre pământ, în pomi, în ierburi şi în semănături, în dobitoace cuvântătoare şi necuvântătoare, cele de pe uscat, şi cele zburătoare, şi cele de prin apă, şi cele târâtoare, şi cele ce pot vieţui şi în apă şi pe uscat, blânde şi sălbatice, domestice şi nedomestice. Socotiţi voi singuri cine este Cel ce ţine crugurile cerului” (Ale Preafericitului şi Preaînţeleptului Teodorit episcopul Cirului Cuvinte pentru Pronie (adică pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu), Cuvântul I, Bucureşti, 1828).