„În vremea aceea, fiind întrebat Iisus de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, El le-a răspuns și a zis: Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut.
Despre votul castităţii
Votul castităţii apare ca prelungire, ca împlinire a răspunsului pe care Domnul îl dă diavolului în pustie: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”(Lc. 4, 12). Fecioria monahală nu se referă numai la starea neprihănită a trupului, ci ea presupune și „curăţia inimii” sau permanenta fidelitate în duh față de Dumnezeu. Teologul rus Paul Evdokimov, referindu-se la această idee, spune că a ispiti pe Dumnezeu înseamnă „să încerci a cunoaşte limita mărinimiei Lui” şi să îţi pui în mişcare propria poftă, propria pasiune, nu numai pe cea a desfrânării trupeşti, ci mai ales pofta de a domina, folosindu-te de darul asemănării cu Dumnezeu, căzând astfel din dragostea și din credincioșia față de El. Această cădere nu este altceva decât „itinerarul lui Lucifer, căderea care antrenează concupiscenţa. Castitatea este înălţare, şi acesta este itinerarul Mântuitorului, din infern spre Împărăţia Tatălui” („Vârstele vieţii spirituale”, trad. pr. prof Ion Buga, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, p. 124). Într-adevăr, așa cum vedem în scrierile filocalice, există o lege duhovnicească potrivit căreia trufia atrage după sine inevitabil căderea, sub o formă sau alta, în păcatul desfrânării.
Din totdeauna fecioria creştină sau neprihănirea a fost socotită de lume ca o nebunie sau ca ceva împotriva firii. Lumea consideră că sexualitatea este vitală pentru organism, însă realitatea este alta. Părintele Sofronie Saharov spune că „experienţa milenară a Bisericii a demonstrat cu siguranţă de necontestat că exluderea funcţiei sexuale nu numai că nu cauzează un prejudiciu sănătăţii psihice sau fizice a omului, ci, în mod corect practicată, sporeşte rezistenţa fizică, longevitatea, sănătatea fizică şi contribuie în acelaşi timp la dezvoltarea spirituală” („Fericirea de a cunoaște calea”, Ed. Pelerinul, Iași, 1997, p. 90). Putem spune aşadar că prin cele trei voturi monahale se poate zugrăvi chipul autentic al monahului, un chip plin de măreție și de libertate, chiar dacă în ochii lumii monahul este adesea văzut ca „o ființă strivită și supusă unor legi dure”, o ființă crispată, care nu știe să se bucure de viață. El însă, prin feluritele interdicții care constituie apanajul nevoinței călugărești, are deschise toate căile esențiale ale vieții, găsindu-se permanent în contact cu veșnicia lui Dumnezeu, monahismul fiind astfel „o epicleză vie” (Paul Evdokimov, p. 133), care neîncetat invocă harul dumnezeiesc pentru întreaga lume.