Începutul vieţii călugăreşti este lupta cu patimile, care are nevoie atât de minte, cât şi de înţelepciune. Când atenţia lăuntrică a monahului se află într-o neîncetată încordare-limită, atunci omul se dezvoltă fireşte şi se face cât se poate de simţitor faţă de fiecare mişcare a gândului înlăuntrul său. Viaţa călugărului se scurge în această sferă a minţii unde, aşa cum spune Sfântul Siluan, mintea monahului este în luptă cu mintea vrăjmaşului. Sunt multe mişcări ale minţii care pot părea fireşti, dar care în realitate urâţesc omul, şi cu ele se luptă monahul, cu „patimile”.
Cele trei făgăduinţe ale călugăriei sunt ascultarea, fecioria şi neagonisirea. Ascultarea este o taină duhovnicească a Bisericii, de aceea legăturile între stareţ/ duhovnic şi ascultător poartă o însuşire sfinţitoare. Ucenicul dând cu încredere, cu bunăvoire, cu dragoste, cu bucurie voia sa şi toată judecata despre sine părintelui duhovnicesc, se eliberează de grija lumească şi ajunge la cunoaşterea a ceva ce este dincolo de orice preţuire: curăţia minţii în Dumnezeu. Fără ascultare nu se poate ajunge la ea. Sfântul Ioan Scărarul spune că: „Maică a curăţiei este liniştirea însoţită de ascultare. Nepătimirea trupului câştigată din liniştire, apropiindu-se de multe ori de lume, nu rămâne neclintită. Dar cea care se naşte din ascultare este pretutindeni cercată şi neclătinată” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol IX, Bucureşti, 2011, XV, 32-33, p. 209).
Despre votul ascultării
Ascultarea călugărească trebuie să fie nesilită, altfel îşi pierde însemnătatea duhovnicească. Părintele Sofronie spune că recurgerea la o constrângere omenească asupra obştii, la disciplină, este un semn vădit al decăderii călugăriei şi poate chiar al pierderii depline a înţelegerii ţelului şi esenţei ei. Ea este roditoare duhovniceşte numai atunci când lepădarea de bunăvoie a voinţei şi judecăţii proprii în faţa duhovnicului se face căutând a afla voia lui Dumnezeu, care este însăşi esenţa ascultării (arhim. Sofronie, „Naşterea întru Împărăţia cea neclătită”, Alba Iulia, 2015, pp. 137-138).
Fecioria, a doua făgăduinţă a vieţii monahale, este definită de Sfinţii Părinţi ca o stare mai presus de fire. În forma ei desăvârşită, fecioria este înţeleasă ca o petrecere neîntreruptă în dumnezeiasca dragoste, ca împlinirea poruncii lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul, din toată vârtutea. În lumina acestui criteriu, toată îndepărtarea minţii şi a inimii de la dragostea lui Dumnezeu este văzută ca o „preacurvie” duhovnicească, adică o necinstire a dragostei. Nestricăciunea cea după trup nu este încă feciorie, mai este nevoie şi de curăţia minţii şi a inimii.
Sărăcia de bunăvoie
Făgăduinţa monahală a neagonisirii presupune lupta cu patima „iubirii de agonisire” sau a „iubirii de argint” şi a „iubirii celor materialnice”. Monahul prin aceasta făgăduieşte nu atât a trăi în sărăcie, cât a-şi slobozi duhul de dorinţa de „a avea”, iar semnul acestei sloboziri este naşterea unei dorinţe puternice de „a nu avea”, dusă până la măsura în care nevoitorul încetează a-şi mai cruţa propriul trup. Adevărata neagonisire presupune nu numai neagonisirea celor materialnice, ci chiar şi a celor „intelectuale”. Oamenii văd în cunoştinţele lor ştiinţifice bogăţia lor spirituală, fără să-şi dea seama că există o altă cunoaştere mai înaltă, aducătoare de adâncă odihnă.
Iubirea de agonisire îndepărtează dragostea de Dumnezeu şi de om. Sfântul Ioan Scărarul o numeşte rădăcina tuturor relelor, căci pricinuieşte ură, furtişaguri, pizmuiri, despărţiri, duşmănii, nemilostivire, certuri, ucideri (arhim. Sofronie, „Naşterea întru Împărăţia cea neclătită”, pp. 148-149).
Smerenia desăvârşită
Călugăria îi arată omului calea Domnului, îl învaţă cum să se „pogoare”, să se smerească. Fără această „pogorâre” omul nu poate ajunge la nepătimire, nu poate împlini porunca lui Dumnezeu care zice: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Această cale a fost arătată de Mântuitorul Hristos şi monahul este chemat să-I urmeze Lui. Nu este deosebire între monahi şi mireni, ci diferenţa constă în modul în care omul înţelege desăvârşirea. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens că nici celibatul, nici căsătoria în sine nu ajută, ci împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7, 7-9, 17-19) (arhim. Zaharia Zaharou, „Lărgiţi şi voi inimile voastre! (2 Corinteni 6:13): lărgirea inimii în teologia Sfântului Siluan Athonitul şi a Stareţului Sofronie de la Essex”, Alba-Iulia, 2009, p. 248).
Călugăria este rugăciune. Sfântul Siluan arată că tot omul, dar mai cu seamă monahul, îşi împlineşte chemarea când devine mijlocitor pentru întreaga lume, în aceasta stă slujirea lui. Mântuitorul Hristos îi dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi din această iubire inima lui se întristează mereu pentru oameni, pentru că nu toţi se mântuiesc. Iisus Hristos Însuşi S-a întristat pentru oameni încât S-a dat pe sine morţii pe cruce. În grădina Ghetsimani Hristos S-a rugat cu sudoare de sânge pentru mântuirea întregii lumi, pe Golgota a fost răstignit cu întreaga lume în inima sa, şi apoi S-a pogorât la cele mai de jos ale pământului şi a fost îngropat, purtând în inimă tot întreaga lume.
Aceasta este chemarea omului şi monahii o trăiesc mai concret în lucrarea pocăinţei. Căinţa este începutul smereniei care atrage harul, iar prin har monahul stă cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu şi se roagă pentru întreaga lume. Acesta este folosul călugăriei: cultivă şi păstrează pe pământ Calea Domnului, calea marii ştiinţe. Această ştiinţă unifică prin pocăinţă întreaga fiinţă a omului şi îl face capabil să primească lărgirea Duhului şi să îmbrăţişeze întreaga lume în inima sa. Şi făcând aceasta, omul îşi justifică scopul zidirii sale. (Pr. Eugen Băcioiu)
