Duminica Sfântului Ioan Scărarul

Cărarea care duce la mântuire trece prin fața casei noastre, aproape de viața noastră foarte concretă pe care o trăim în familie, între rudenii, între ceilalți români, în școală, la locul de muncă, în grupul de prieteni, în bucurii sau în necazuri, în lipsuri sau supărări. Pe această cărare a trecut Hristos Domnul și tot pe această cărare duhovni­cească au călătorit toți cei care astăzi duc o viață fericită în Împărăția cerurilor. Dar la fel de aproape suntem, în fiecare zi, și de oameni, adesea uitând de cărarea împărătească și de puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, ca prin credință și în Biserică să devenim fiii Săi, după har (cf. In 1, 12).

Urcușul duhovnicesc ce ne stă înainte are început în viața noas­­tră de zi cu zi, în slăbiciunile și suferințele noastre și reazem în credință. Sufe­rințele vin în lume, dar nu trebuie să alergăm după ele sau să ne dorim să ne compătimească cineva, ci conștien­tizând slăbiciunile prin care diavolul ne ispitește credința, să le biruim prin virtuți și cu ajutorul sfinților.

Sărăcia cu duhul

Dacă prin viclenia diavolului cineva a devenit sărac sau cu lacrimi pe obraz, victimă a celor tari și puternici, prigonit și batjocorit de ceilalți, prin credință poate fi fericit încă de acum. Cuvintele Mântuitorului sunt clare pentru orice credincios adevărat: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor”.

Oricare creștin cunoaște „sărăcia cu duhul” ca fiind smerenia. Cel smerit cunoaște fericirea încă din această viață, și a „acestora este (la prezent) Împărăția cerurilor”. Opusă mândriei și departe de orice scădere intelectuală, sărăcia înseamnă viața celor mai mulți suferinzi, bătrâni, bolnavi sau singuri, a cărora este Împă­răția cerurilor, ca și a tuturor oamenilor smeriți, dacă poartă grijă de sufletul lor și nu văd în slăbiciune o scuză pentru o viață păcătoasă sau o „datorie” să judece oamenii din jurul lor.

„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”

Mântuitorul nu se adresează „judecătorilor” sau clevetitorilor, ci acelora care suferă și plâng în această lume: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Când cineva suferă, ar putea să se prefacă fericit, îndreptățit să judece pe cei care l-au făcut să plângă sau ar putea să-și mărturisească suferin­ța sa prin lacrimi, în chipul cel mai natural cu putință. Cea de-a doua variantă este ocolită adesea, ca nu cumva cineva să observe slăbiciunile noastre și să ajungem subiect de batjocură, mai ales că suferința are de multe ori drept cauză un păcat, care devine vizibil prin suferință și lacrimi. Cei care plâng pentru că simt greutatea păcatului sau a prigoanei sunt fericiți de Dumnezeu, dar nimeni nu poate aprecia un plâns prefăcut, cu scopul obținerii din milă a unor foloase nemeritate.

Se știe, de asemenea, că lacrimile contribuie la vedere, cură­țind-o, de aceea cel care plânge pentru că simte greutatea păcatului își pregătește sufletul și trupul să-l vadă pe Dumnezeu. Pentru că nu oricine poate plânge pentru păcatele sale, lacrimile au fost primite de mulți sfinți ca „darul lacrimilor”.

„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul”

Se spune că toți oamenii plâng, sau au plâns cândva, pentru că aici în lume suntem un fel de chiriași, iar lumea, o vale a plângerii și nu a râsului. Plânsul este semnul că ne aducem aminte de locuința noastră cea netrecătoare, pământul făgăduit crești­nilor de Dumnezeu: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul”.

Puțini conducători ai pământului acesta s-au gândit că vor muri și vor da socoteală în fața lui Dumnezeu despre felul în care s-au comportat cu semenii lor mai mici. De aceea vor moșteni pământul cei blânzi, cei fără răutate și buni chiar și cu cei care îi dușmănesc. Pământul făgăduit celor blânzi că „îl vor moșteni” (la viitor) nu este pământul pe care noi îl cunoaștem cu numeroase imperfecțiuni, con­se­cințe ale păcatelor, ci este Îm­părăția lui Dumnezeu, unde nu are loc nici o umbră de ură sau mâhnire. Știm că această lume nu va mai fi la fel căci în Ziua Domnului „cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, și pământul și lucrurile de pe el se vor mistui” (II Pt. 3, 10).

Potrivit făgăduințelor Mântuitorului, noi așteptăm „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (II Pt. 3, 10). Astfel, credincioșii trebuie să fie blânzi, ca sfinții din icoane, îngăduitori cu ceilalți și exigent față de ei înșiși.

„Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”

Dar blândețea nu poate ocoli dreptatea. Așa cum Dumnezeu este bun și drept deopotrivă, și noi trebuie să fim în același timp și buni și drepți: „Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”.

Câtă lume flămânzește și însetează, câți oameni mor de foame și de sete și totuși nu sunt fericiți sau nu vor fi fericiți! Prea puțini oameni își aduc aminte când flămânzesc și însetează de Dumnezeu, izvorul a tot binele (cf. Iac. 1, 17) ca să se roage îna­inte de masă și după masă. Dar câți oameni nedreptățiți uită că dreptatea este la Dumnezeu, căutând să-și facă singuri dreptate! Este și mai neliniștit cel care caută dreptatea aproapelui său, urmărindu-l și pârându-l, ca nu cumva să rămână nepedepsit. Liniștea sufletească a celui care caută să se împărtă­șească des este dată chiar de Hristos, care îl face drept, adică îl curățește de păcatele sale.

„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”

Așadar, cei drepți nu sunt răi cu vecinii lor, căutând pedepsirea celor care greșesc, ci buni și milostivi cu ei, cum zice Domnul: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”.

Cine pe săraci ajută, pe Dumnezeu împrumută. Mila este semnul concret al iubirii față de aproapele. Sfântul Iacov spune că aceasta trebuie să afecteze pe cel care are nevoie, nu doar să fie declarată. „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?” (Iac. 2, 15-16).

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Astfel așteptăm și noi să primim milă și har de la Dumnezeu și de aceea zicem cu evlavie: „Doamne miluiește”. Cei cu evla­vie și cu inima curată, așa cum ne spune Mântuitorul, sunt cu adevărat fericiți: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Fericirea Împărăției cerurilor e de neînțeles pentru oamenii care trăiesc în afara Bisericii lui Hristos. Și cum ar putea ei înțelege că sunt fericiți cei care văd pe Dumnezeu? Dacă cineva ar aduce un om din mijlocul unei petreceri păcătoase direct în fața icoanei Mântuitorului din sfânta noastră biserică, să stea la Sfânta Liturghie, credeți că ar fi bucuros? De vreme ce n-ar putea răbda nici pentru o clipă privirea Mântuitorului care pătrunde până în adâncul conștiinței sale păcătoase, cum ar putea suferi sărmanul om păcătos vederea nemijlocită a slavei dumnezeiești? Pe de altă parte, omul credincios a început deja să-L vadă pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu se descoperă acestuia. Cei curați cu inima, fără de răutate, asemenea copiilor mici, cu gânduri bune, fără umbră de păcat, Îl văd pe Dumnezeu, sim­țind încă de aici fericirea veșnică. Altă fericire nu este în rai decât vederea lui Dumnezeu și împlinirea poruncilor Lui cu sfinții îngeri. De aceea, e bine să căutăm să curățim ochiul inimii noastre ca să putem să-L zărim pe Dumnezeu încă din această viață, ca să nu fim înșelați și să cădem în negura păcatelor!

„Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”

Toți sfinții au văzut lumina harului dumnezeiesc și au adus semenilor lumină și pace. Fiecărui creștin i se dă această posibilitate de a se apropia după putere de Dumnezeu și a aduce semenilor pacea, care izvorăște de la Dumnezeu. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Conflictele dintre oameni au diferite cauze; certurile mărunte ajung de multe ori să aibă conse­cințe dramatice, ca războaie, di­vorțuri, dezbinări între frați. În toate aceste situații putem găsi vinovăția cuiva, putem să încurajăm dezbinarea, să facem pacea anihilând pe cel slab sau, dimpotrivă, să contribuim la împăcare și armonie în societate și în neamul nostru. Dacă luăm aminte că Fiul lui Dumnezeu împacă viața noastră și aduce Pacea în lume, cei care suntem fiii lui Dumnezeu după har suntem chemați să evităm și să oprim certurile din jurul nostru și să căutăm pacea cu toți oamenii.

Este un efort mare să aduci pacea, asemănător celui depus de eroii noștri pe câmpurile de luptă, în lagăre și-n închisori. Pacea se aduce și se menține în lume doar prin ascultare de Dumnezeu și de poruncile Lui. Dacă Fiul lui Dumnezeu a ascultat de Tatăl până la jertfa de pe Golgota, cu atât mai mult trebuie să ascultăm și noi de părintele duhovnic, în scaunul de spovedanie, care ne poruncește să ne împăcăm chiar și cu cei care ne urăsc, ca astfel să ne împărtășim cu vrednicie cu Trupul și Sângele Domnului.

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor”

Să nu te îngrijorezi, iubite frate, de cei care te vor batjocori că vrei să fii împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii, purtând permanent grijă să împlinești poruncile lui Dumnezeu, pentru că Domnul este cu tine în momentele cele mai grele și te fericește: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor”.

Cei smeriți și cei prigoniți sunt fericiți pentru că a lor este Împărăția cerurilor. Prigoana există deodată cu Biserica și va exista până la sfârșitul veacului. Diavolul este mult mai atent la mântuirea noastră decât suntem noi. El ne prigonește neîncetat ca să n-o dobândim. El este treaz atunci când noi dormităm așa cum și Iuda Iscarioteanul, împreună cu toți cei care căutau pe Iisus în Grădina Ghetsimani erau ageri, în vreme ce Apostolii, care trebuiau să privegheze cu Iisus, adormiseră deja. Dacă cineva este supărat pe ora de religie, pe icoană sau pe preoți, el este la fel de treaz ca toți prigonitorii lui Iisus. Să ne trezim și să ne rugăm lui Dumnezeu cu cre­dință, ca să nu fim duși în ispită.

„Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni”

Sunt multe și grele ispitele de la diavolul și omul credincios este fericit dacă rabdă ispita: „Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea”.

Nu avem voie să-i urâm pe semenii noștri, chiar dacă ei ne urăsc și ne prigonesc pe noi. Altfel, facem pe plac diavolului care vrea să ne urâm și care i-a înșelat pe prigonitori atât de rău, încât se cred importanți tocmai pentru că prigonesc Biserica lui Dumnezeu. Trebuie să urâm păcatul, dar să iubim pe păcătos. De-a lungul istoriei numeroși prigonitori, uimiți de răbdarea crești­nilor și de puterea credinței lor, s-au întors de la răutate și au slujit cu toată ființa lor Mântuitorului. E de ajuns să ne gândim la Saul din Tars, care înainte sufla „amenin­țare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (F. Ap. 9, 1), dar după ce L-a întâlnit pe Iisus cel Înviat pe drumul Damascului, s-a convertit cu toată ființa lui și L-a slujit de Dumnezeu în Biserică, până la marginile pământului și până la sfârșitul vieții sale. Poate că vă întrebați cum de sunt fericiți creștinii prigoniți? Lor nu li se promite ceva, ci doar sunt numiți fericiți. Citind viețile sfinților aflăm că sfinții mucenici sunt fericiți tocmai în momentul prigoanei sau al martiriului. Să nu fiți mâhniți când cineva vă doje­nește pentru că sunteți creștini și vă purtați ca atare, ținând post, mergând la biserică și făcând milostenie pentru că de față stă Hristos și vă fericește.