Evenimente vechi şi noi din ţinuturile Olteniei

Judeţul Vâlcea are o istorie bogată, încărcată de date şi fapte deosebite. Cercetările arheologice din ultimul timp au aruncat o rază de lumină asupra apariţiei omului pe aceste meleaguri, ca de altfel pe întreg teritoriul românesc, chiar din paleoliticul mijlociu. Primele manifestări umane au fost scoase la iveală la Bugiuleşti, în comuna Tetoiu, pe Valea lui Grăunceanu, unde a fost descoperit un depozit de fosile, vechi de 2.000.000 de ani.

Recent, pe raza localităţilor Olanu şi Drăgoeşti, s-au găsit unelte din cremene şi oseminte specifice culturii de prund, din paleoliticul inferior, clasificând, astfel, spaţiul vâlcean în fruntea celor mai vechi locuri populate ale planetei. Perioada mezoliticului, demonstrată de vestigiile de la Căzăneşti şi Olăneşti, atestă existenţa unei străvechi aşezări umane care se ocupa cu vânătoarea şi pescuitul. Totodată, o menţiune specială trebuie acordată aşezării de la Copăcelu, veche de 7.000 de ani, unde, pe lângă unelte de lucru, au fost descoperite câteva altăraşe din lut ars, folosite în practicile magico-cultice, desfăşurate în cadrul individual al locuinţei. Nu ar trebui să omitem nici săpăturile de la Govora - Sat, Căzăneşti, Gura Văii, Buleta, Bârseşti şi Călineşti, care au scos la iveală mărturii concludente privind începuturile epocii bronzului. De asemenea, la Căzăneşti s-a găsit un mormânt hallstatian, unicat în această parte a Olteniei, care aparţine unui orizont post-Verbicioara, iar în Valea lui Stan, la Brezoi, a fost atestată o necropolă cu morminte în cutii, cu ciste de piatră, singurul tip de morminte tracice întâlnite, până în prezent, între Carpaţi şi Olt, din epoca fierului.

Vestigii din timpul stăpânirii romane

Din a doua epocă a fierului s-a păstrat o salbă de sate dacice, la poalele dealurilor, către Ocnele Mari, pe valea care duce la Govora şi pe lângă Olt, centre puternice, care şi-au continuat înflorirea şi sub stăpânirea romană. Săpăturile arhelogice efectuate la Ocniţa, Grădiştea şi Roeşti au confirmat existenţa unor aşezări dacice, puse în legătură cu exploatarea sării de la Ocnele Mari şi supravegherea marelui drum natural de pe cursul Oltului.

Din timpul stăpânirii romane în Dacia (106-275 d.Hr.), în judeţul Vâlcea s-au păstrat ruinele a numeroase castre, construite de-a lungul Oltului, la Rusidava (Drăgăşani), Pons Alutis (Ioneştii Govorei), Castra Traiana (Dăeşti), Arutela (Bivolari - Călimăneşti), Praetorium (Racoviţa), Pons Vetus (Câineni) sau Buridava (Stolniceni), vestigii istorice ce atestă continuitatea poporului român în aceste ţinuturi din cele mai vechi timpuri. După ce sub împăratul Aurelian (271-275) armata şi administraţia imperială s-au retras de pe teritoriul Daciei, societatea daco-romană de pe aceste meleaguri va intra într-o etapă nouă.

Deşi aşezările vechi romane au continuat să adăpostească băştinaşii rămaşi, au avut de suferit datorită migraţiei diferitelor popoare barbare, care, din multiple raţiuni, vor migra din Asia şi Europa de Nord, în zonele mai dezvoltate economic. Rând pe rând, goţii, hunii, gepizii sau avarii şi-au pus amprenta asupra vieţii strămoşilor noştri, până în anul 520, când triburile slave s-au aşezat mai ales în zonele de câmpie şi văile apelor. Din această perioadă se presupune că ar veni şi numele actual al judeţului Vâlcea şi al altor localităţi din Oltenia. Păstrarea denumirii, atât în perioada slavă, cât şi în timpul dominaţiei pecenegilor şi cumanilor, demonstrează că ­populaţia de aici a menţinut o oarecare autonomie pe tot ­parcursul secolelor VII-XIII.

Atestat ca ţinut românesc din 1240

Chiar dacă a fost locuit neîntrerupt din cele mai vechi timpuri, judeţul Vâlcea, ca ţinut românesc, este cunoscut tocmai în anul 1240, când Litovoi Basarab a alungat pe contele Conrad de pe teritoriul lui. Sursele istorice apreciază că, de-a lungul vremii, pe aceste plaiuri s-au desfăşurat evenimente foarte importante pentru istoria poporului nostru. Se pare că aici, în bazinul Oltului mijlociu, ar fi existat în secolul al XIII-lea cnezatul lui Farcaş, menţionat de regele maghiar Bela al IV-lea al Ungariei (1235-1270) în Diploma cavalerilor ioaniţi din 2 iunie 1247. De asemenea, după unii cercetători, în Ţara Loviştei, stăpânită odinioară de voievodul Litovoi, s-ar fi susţinut vestita luptă de la Posada, din 1330, în urma căreia Basarab I l-a învins pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, fapt ce a dus la independenţa Ţării Româneşti.

Începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea, Vâlcea va fi unul dintre acele locuri din ţară căutat de domnitori şi dregători, mulţi dintre ei ridicând locaşuri de rugăciune, ca o dovadă a permanenţei noastre pe aceste meleaguri. Stau mărturie în acest sens Mănăstirea Cozia, ridicată de Mircea cel Bătrân, Govora lui Radu cel Mare, Bistriţa boierilor Craioveşti, Ostrovul lui Neagoe Basarab sau Hurezi, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. De precizat că pe teritoriul vâlcean a fost înfiinţată, de timpuriu, una dintre cele mai vechi episcopii din ţară, moştenitoare a Mitropoliei Severinului, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, distrusă de unguri „dacă nu în 1403, cel mai târziu în 1419”, când au ocupat Banatul. S-a afirmat că reşedinţa noii eparhii, numită din secolul al XVI-lea „a Noului Severin”, s-a stabilit la Râmnic, fapt consemnat şi în secolul al XVII-lea de diaconul sirian Pavel de Alep, care sublinia că în peregrinările sale a găsit aici o „reşedinţă episcopală”.

Contribuţii importante la emanciparea culturii şi limbii româneşti

Ştim că de-a lungul îndelungatei sale existenţe, Episcopia Râmnicului Noului Severin va aduce contribuţii deosebit de însemnate la făurirea culturii şi limbii româneşti, mai ales prin mănăstirile ei, puternice centre culturale, dar şi prin oraşul de reşedinţă, unde s-au transcris şi tipărit cărţi cu slovă românească. Reţinem că în 1399, la Cozia, este atestat primul poet român, logofătul Filos, pe numele monahal Filotei, autorul unor Pripeale la toate praznicele împărăteşti, versuri care au circulat sute de ani în mai multe biserici ortodoxe din Europa Orientală şi de Sud-Est. De asemenea, la începutul secolului al XVI-lea, la Bistriţa s-au tipărit câteva cărţi de slujbă, considerate printre primele din sud-estul Europei, iar mai târziu, cărturari vestiţi ca Mihail Moxa şi Teofil, fostul Episcop al Râmnicului, apoi Mitropolit al Ungrovlahiei, au transcris şi redactat numeroase hrisoave, contribuind la tipărirea primelor cărţi în limba română din Ţara Românească, care au îmbogăţit literatura bisericească. Nu trebuie să trecem cu vederea pe Meletie Macedoneanul, cărturar cu bogate cunoştinţe „de elineşte şi slavoneşte”, care în timpul lui Matei Basarab pune bazele unei tipografii la Mănăstirea Govora, de sub teascurile căreia vor ieşi la lumină mai multe cărţi în slavoneşte şi româneşte, printre care Pravila cea Mică din 1640. Din secolul al XVIII-lea, oraşul Râmnic, prin tipografia înfiinţată de Episcopul Antim Ivireanul, a avut un rol deosebit de important în luminarea neamului românesc, în păstrarea unităţii culturale şi sociale dintre cele trei ţări româneşti şi în îmbogăţirea literaturii naţionale. Este de menţionat că în această perioadă pe meleagurile vâlcene s-au afirmat oameni de carte, ca episcopii Climent, Grigorie Socoteanu, Chesarie şi Filotei sau monahii Chiriac Râmniceanu, Rafail Hurezeanu, Dionisie Eclesiarhul etc., care vor transforma reşedinţa eparhiei în „capitala tiparului românesc”. O contribuţie deosebită vor avea şi ierarhii Calinic cel Sfânt, Ghenadie Enăceanu, Atanasie Mironescu, Vartolomeu Stănescu sau Gherasim Cristea, dar şi Iosif Sevastias, Antim Petrescu, Efrem Enăcescu, Justinian Marina, Bartolomeu Anania, Irineu Popa, Teodor Bălăşel, Dumitru Bălaşa sau ­Gheorghe Petre-Govora, ierarhi sau preoţi, născuţi în aceste locuri, reprezentanţi de seamă ai culturii naţionale.

Evenimente istorice în ţinuturile vâlcene

Dincolo de cultura şi spiritualitatea vâlceană, locuitorii au participat activ şi la marile evenimente ale istoriei noastre naţionale. În 1599, de pe aceste plaiuri a plecat în Transilvania o parte din oastea domnitorului Mihai Viteazul, contribuind la victoria de la Şelimbăr, împotriva trupelor lui Andrei Bathory, în urma căreia Ardealul a intrat sub stăpânirea domnitorului român. În 1821, judeţul Vâlcea a fost martor al celor mai sângeroase lupte duse în Oltenia, între pandurii lui Tudor Vladimirescu şi eterişti cu turcii, numeroase localităţi, precum Beneşti, Zăvideni, Drăgăşani, Suteşti, Slăveşti, Horezu etc., păstrând încă vie amintirea „domnului Tudor”. Me­rită semnalat că, în 1848, Ocnele Mari şi Râmnicu Vâlcea au organizat centre de rezistenţă, în jurul cărora s-au grupat forţele revoluţionare, printre participanţii de frunte aflându-se vâlceanul Petrache Poenaru, fostul secretar şi om de încredere al lui Tudor Vladi­mi­rescu, membru al Academiei Ro­mâne. Nu trebuie uitaţi soldaţii din Vâlcea, chemaţi să-şi apere ţara, care, chiar cu preţul vieţii, au dat dovadă de abnegaţie şi eroism, în Războiul de Independenţă din 1877-1878 sau în cele două războa­ie mondiale din secolul XX, rămânând pentru totdeauna în memoria fiinţei noastre naţionale. Conform mărturiilor istorice, vâlcenii au luat parte şi la evenimentele din 1989, când s-au jertfit 11 „cruciaţi anticomunişti” pentru libertate şi democraţie. Toate aceste mişcări au determinat fiii acestor plaiuri să ridice în mai multe localităţi monumente închinate eroilor care şi-au dat viaţa pentru apărarea ţării şi a credinţei creştine, ca un semn de preţuire a jertfei lor.