Mântuitorul ne învaţă pe noi cei care-I suntem ucenici despre cum şi în ce fel trebuie să ne preţuim sufletul. Spune Evanghelistul că, pe când se afla în sinagogă, în ziua sâmbetei, Domnul Îşi lipeşte privirea de o femeie „care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă” (Lc. 13,11). Şi văzând-o pe aceasta trudind sub o astfel de apăsare, că „nu putea să se ridice în sus nicidecum” (Lc. 13,12), a chemat-o la Sine şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (Lc. 13,13-14).
Femeia era „gârbovă”, adusă de spate sau în limbaj popular „cocoşată”. Din cauza poziţiei pe care o ia corpul sub această povară a durerii, obligat să privească mai mult spre pământ, suferindul duce cu sine, pe lângă apăsarea fizică, şi o stare de umilinţă sau de umilire. În mod similar majorităţii cazurilor din Noul Testament, boala femeii era o consecinţă a păcatului. Acest lucru se confirmă prin faptul că Evanghelistul o descrie ca având „un duh al neputinţei”. Era aşadar o consecinţă sau un rezultat al trupului apăsat sau împovărat de păcate. Este o convingere pe care o descoperim şi în credinţa strămoşilor noştri daci, cu mult înainte de creştinarea propriu-zisă a neamului nostru. Crezând în existenţa şi realitatea vie a sufletului, ei susţineau cu tărie că vindecarea omului trebuie împlinită mai întâi întru cele dinlăuntrul său. Boala trebuia scoasă prima dată din suflet şi mai apoi, ca o consecinţă a acestui remediu, urma şi însănătoşirea trupească. Iată prin urmare de ce, atunci când vindeca pe cineva, Mântuitorul Hristos Se adresează mai întâi cu cuvintele: „Iertate îţi sunt păcatele tale!”, adăugând mai apoi îndemnul de transformare trupească (Ex: „Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” - cf. In. 5, 8).
„Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”
Domnul Se apropie aşadar de această femeie neputincioasă şi fără ca aceasta să-I fi cerut în vreun fel vindecarea, îi adresează în mod direct cuvintele: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta” (Lc. 13, 13). Prin aceste cuvinte subînţelegem că a dezlegat-o de păcatele care i-au provocat această suferinţă, cu toate că acestea ne-au rămas nouă necunoscute. În clipa imediat următoare, spatele femeii şi-a recăpătat elasticitatea şi, ne spune Evanghelistul, „a început să-L laude pe Dumnezeu”. Într-una din cuvântările sale duhovniceşti la această pericopă evanghelică, Părintele nostru Mitropolit Irineu remarcă faptul că „Dumnezeu întotdeauna priveşte spre om şi ia aminte la trupul şi la sufletul lui. Când se uită spre noi, El ascultă rugăciunea pe care o facem şi dacă ne cercetează înseamnă că am depus multă sârguinţă ca să fim văzuţi de Dânsul. De aici înţelegem că Dumnezeu ne vede atunci când suntem credincioşi. Psalmistul ne învaţă că trebuie să ne rugăm mult pentru ca El să-Şi întoarcă faţa de la păcatele noastre. Aceasta înseamnă că păcatul făcut înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie un mare semn de nelinişte pentru viaţa noastră. Atunci când suntem curaţi sufleteşte, suntem şi trupeşte, şi de bună seamă că Părintele Ceresc ne iubeşte, pentru că El a curăţit inima noastră, după cum spune Prorocul David: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele” (Ps. 50, 11). Femeia gârbovă din Evanghelia de astăzi ajunsese la pragul acesta, al cercetării ei de către Dumnezeu. Şi dacă a văzut-o, El a rânduit ca să o facă sănătoasă. Mai mult, minunea săvârşită de Mântuitorul cu această femeie ne duce cu mintea la starea sufletească a întregii lumi. Dumnezeu ne-a creat după chipul Său şi ne-a aşezat în această lume cu posibilitatea de a privi spre cer. Starea noastră verticală nu se datorează evoluţiei materialităţii, a firii noastre, ci este mai degrabă o rânduială sfântă, întocmită de Dumnezeu încă de la creaţie” (Cuvântul IPS Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, rostit la amvonul Catedralei Mitropolitane „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Craiova, în cea de a 27-a Duminică de după Rusalii, 9 decembrie 2012).
„Vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!”
Până la acest punct avem înainte o minune împlinită de Mântuitorul Hristos, lucru de altfel destul de frecvent întâlnit în pericopele duminicale citite la Sfânta Liturghie. De acum încolo însă începe cu adevărat esenţa învăţăturii de astăzi. Scânteia este aşadar reacţia mai-marelui sinagogii faţă de minunea pe care Domnul o împlineşte cu femeia gârbovă. El se adresează mulţimii de faţă cu cuvintele: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!” (Lc. 13,14). Această reacţie extrem de virulentă, exprimată pe un ton calomniator, era adresată în mod direct Mântuitorului. În primul rând, trebuie să cunoaştem faptul că, în mod legalist, reacţia mai-marelui sinagogii se justifica prin datoria sfântă a evreilor de a păzi rânduiala sabatului, ca zi de odihnă prin excelenţă, stabilită de Moise în cea de a şaptea poruncă a Decalogului său: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti” (Ieşire 20, 8). Această rânduială era păzită cu cea mai mare stricteţe, fiind prezise pedepse clare în cazul în care nu era respectată. Cu toate acestea, trebuie menţionat faptul că sabatul lui Moise se referea exclusiv la activităţile lucrative şi aducătoare de câştig: aratul, semănatul, ţesutul, negustoria etc. Nu erau interzise însă activităţile de notă personală şi nici cele legate de îngrijirea animalelor proprii. În consecinţă, reacţia mai-marelui sinagogii nu era justificată, aşa cum de altfel se mai întâmplase şi în alte cazuri (cf. Mt. 12, 1-16).
Răspunsul Mântuitorului trece însă dincolo de formalismele legii. El ne arată în primul rând că omul este mai mare decât sâmbăta: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” (Lc. 13,15-16). Cu alte cuvinte, pentru facerea de bine nu există nicio stăvilire, ci dimpotrivă, suntem cu atât mai datori să împlinim această rânduială, cu cât sărbătoarea este mai mare. Învăţătura Domnului trece aşadar dincolo de sabatul iudaic, redescoperindu-se într-o nouă şi binecuvântată dimensiune filantropică. Însuşi Domnul ne împărtăşeşte acest mare dar al vindecării noastre, în ziua marelui praznic al Întrupării Sale. „De aceea, această pericopă evanghelică este aşezată în Postul Crăciunului, tocmai pentru a înţelege că Cel Care are să Se nască în ieslea din Betleem este Acelaşi cu Cel Care vindecă gârbovirea noastră. Aşadar, femeia care a fost dezlegată de duhul slăbiciunii ce o stăpânea reprezintă însuşi neamul omenesc vindecat de păcate, patimi şi neputinţe, şi ridicat iarăşi la starea comuniunii şi dialogului cu Dumnezeu” (Cuvântul IPS Părinte Irineu, 9 decembrie 2012).
„N-am venit să stric, ci să întăresc”
Odată cu venirea Mântuitorului accentul nu mai cade pe valoarea şi importanţa sărbătorii, ci pe relaţia directă şi personală a omului cu Dumnezeu. Deşi în activitatea Sa pământească Hristos nu a contestat niciodată valoarea spirituală a sabatului, totuşi, din cauza exagerărilor din lege care deveniseră din ce în ce mai multe, Mântuitorul arată adevăratul sens al sâmbetei şi condamnă excesul şi pompa fariseilor, cărora le spune: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn al sâmbetei” (Marcu 2, 27-28). În consecinţă, prin Noul Testament se impune cu adevărat sensul autentic al odihnei duhovniceşti. Pe primul plan cade propovăduirea Evangheliei, iar sâmbăta rămâne o punte de legătură între legea veche care se împlineşte în Persoana Mântuitorului Hristos, Care aduce cu Sine legea iubirii şi legea harului: „N-am venit să stric legea, n-am venit să stric, ci să întăresc” (Galateni 3, 24).
Cinstirea Duminicii
Prin cultul duminicii, creştinii nu calcă niciodată porunca a patra, ci respectă cu stricteţe porunca deplină a Mântuitorului, prin participarea la Sfânta Liturghie. Odată cu creşterea numărului creştinilor, la începutul secolului IV aproape toată populaţia Imperiului Roman adoptase duminica drept zi de sărbătoare săptămânală, lucru care l-a determinat pe marele împărat Constantin cel Mare să o declare, în anul 321, drept sărbătoare oficială pentru toţi creştinii din imperiu.
Fără un dialog continuu cu Dumnezeu, omul riscă să rămână sclavul propriilor sale preocupări şi nelinişti. Repaosul are un rol esenţial în revigorarea trupului, iar cel duhovnicesc cu atât mai mult. În lumina Învierii, creştinii adevăraţi trăiesc de mai bine de două mii de ani realitatea celui mai mare eveniment din iconomia mântuirii: frângerea pâinii sau Sfânta Euharistie care aduce în fiecare duminică şi sărbătoare odihna duhovnicească în sufletele celor care se apropie de ea cu credinţă. De asemenea, Biserica noastră consideră fiecare zi ca fiind o ocazie prin care ne putem întâlni cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi, prin urmare, fiecărei zile trebuie să-i acordăm cinstire după rolul pe care l-a jucat în iconomia mântuirii. Astfel, lunea este ziua consacrată cinstirii celor nouă cete îngereşti, ziua de marţi este închinată prorocilor şi Sfântului Ioan Botezătorul, miercurea ne amintim de vinderea Mântuitorului, joi se pomenesc Sfinţii Apostoli, Sfântul Nicolae şi toţi ierarhii Bisericii, vineri ne aducem aminte de patimile Mântuitorului Hristos, iar sâmbătă facem pomenire „celor mai dinainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri, dreptmăritori creştini”.
