Hramul mănăstirilor Tismana şi Polovragi

Praznicul Adormirii Maicii Domnului este cinstit în fiecare an de sute de credincioşi în locaşurile de închinare din Mitropolia Olteniei. Între acestea, două aşezăminte monahale adună mulţime de pelerini din întreaga ţară, veniţi să aducă cinstire şi rugăciune către Maica Domnului. Mănăstirile Tismana şi Polovragi se împodobesc de sărbătoare.

Ca în fiecare an, de praznicul Sfintei Adormiri, sute de pelerini din toate colţurile ţării îşi îndreaptă paşii spre mănăstirile Tismana şi Polovragi. Numărate între cele mai vechi vetre monahale din ţară, cele două locaşuri sunt închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Programul liturgic este împodobit ca de fiecare dată cu slujba Privegherii şi Prohodul Maicii Domnului, săvârşite în ajunul praznicului, şi cu Sfânta Liturghie arhierească, ce se va săvârşi la cele două sfinte altare.

Mănăstirea Tismana, scurt istoric

Mănăstirea Tismana este, aşa cum afirma Grigore Alexandrescu, „cea mai veche şi mai măreaţă din toate mănăstirile de peste Olt”. Frumuseţea încântătoare a peisajului l-a determinat pe Sfântul Nicodim să aleagă locul pentru a construi mănăstirea, după ce a căutat mai mult timp pe valea „râului cu apă vie”. Sfântul trecuse, împreună cu 11 călugări, din ţinutul Crainei (lângă Vidin) în Ţara Românească, în urma ocupării de către regatul ungurilor a regiunilor din sudul Dunării. Ajuns aici, a primit sprijin din partea domnitorului Vladislav-Vlaicu pentru a ridica o mănăstire la nord de Dunăre, astfel luând naştere frumoasa aşezare monahală Vodiţa. Vitregiile istoriei, după ce Banatul Severinului a fost cucerit de acelaşi regat maghiar, l-au determinat pe Sfântul Nicodim să părăsească Vodiţa, îndreptându-se spre Serbia. Revine în Ţara Românească, unde voievod era Radu I (Negru-Vodă), căruia îi cere ajutorul la construirea unei noi mănăstiri (tradiţia ne spune că primul locaş a fost din lemn de tis - conifer cu lemnul tare). Toate aceste evenimente se petrec în jurul anului 1375, sfinţirea mănăstirii având loc în 1377-1378, în timpul domnitorului Dan I, probabil la 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, hramul mănăstirii.

Comunitatea monahală a fost o samovlastie (de sine stătătoare), întocmai după rânduiala pe care sfântul o întâlnise în Sfântul Munte. Din testamentul cuviosului reiese cu precădere această rânduială: „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ”. Primul egumen al Tismanei a fost chiar Sfântul Nicodim (26 decembrie 1406). Locaşul a primit şi numele de„mare lavră”, coordonând activitatea mănăstirilor: Vodiţa, Prislop şi Topolniţa, precum şi mai multe schituri: Cioclovina de Jos, Cioclovina de Sus, Teiuşul, Ploşniţa şi altele. Spre sfârşitul vieţii, sfântul şi-a vegheat ctitoria dintr-o peşteră săpată în stâncă, în partea de sud a bisericii, care dăinuieşte şi astăzi.

În timpul peregrinărilor alături de Patriarhul Macarie al Antiohiei (1657), diaconul Paul de Alep avea să noteze că Mănăstirea Tismana este „fără seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea naturală pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare”.

De-a lungul timpului, mănăstirea a căzut în ruină (deşi se crede că viaţa călugărească nu a încetat aici niciodată) până în timpul domnitorului Neagoe Basarab, care, aşa cum a procedat pe tot parcursul domniei sale, a avut o contribuţie însemnată la îmbunătăţirea stării materiale. Inscripţiile de pe uşile mari, refăcute după mai multe dezastre, datează din 1541, în timp ce o altă inscripţie aminteşte faptul că în anul 1564 biserica a fost pictată, policrom, după ce la început exista o pictură monocromă.

Domnitorul Matei Basarab este cel care reface biserica după un alt dezastru suferit în 1610-1611. Marele ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu, a oferit multe daruri Mănăstirii Tismana (1698), iar în 1733 şi 1766 s-a refăcut zugrăvirea locaşului de cult cu ajutorul Stancăi Glogoveanu. Catapeteasma bisericii, ce se poate observa şi astăzi, datează din 1765. Alte reparaţii s-au făcut în 1790-1793, pentru ca restaurarea bisericii mari să aibă loc în 1843-1844, după care a urmat refacerea chiliilor.

Prin aceste locuri „de închipuiri şi de basme” (Alexandru Vlahuţă) a trecut şi Tudor Vladimirescu, instalându-şi tabăra militară la mănăstire, călugării fiind mutaţi la Cioclovine, Teiuş, Mocirliţa şi în alte schituri. Aici a scris Domnul Tudor Proclamaţia de la 1821, îndemnând poporul la luptă pentru obţinerea libertăţilor. Tot în această perioadă, la Tismana s-au dat lupte grele între pandurii olteni şi otomani, atunci când mănăstirea a fost asediată de turci, schiturile din jur servind, pentru o vreme, drept loc de adăpostire pentru călugării şi oştenii români.

Mănăstirea Polovragi, pagini de istorie

Existenţa istorică a Mănăstirii Polovragi este legată de venirea Cuviosului Nicodim de la Tismana pe aceste meleaguri. A existat la început sub forma unei mănăstiri din lemn, care în timpul domnitorului Matei Basarab a fost înlocuită cu una din zid, ctitorită de familia boierului Danciu Pârâianu. Despre existenţa primei bisericuţe de lemn vorbeşte chiar Paul de Alep în jurnalul său de călătorie. El descrie felul cum a fost ridicată biserica de zid a mănăstirii, care a înconjurat vechiul locaş din lemn, ca nu cumva monahii să fie privaţi prea mult timp de cele sfinte. El aminteşte, de asemenea, în însemnările sale cum schimnicii, retraşi în peşterile de pe Cheile Olteţului, coborau duminica pentru a participa la Sfânta Liturghie şi pentru a primi Sfânta Împărtăşanie în bisericuţa mănăstirii.

În decursul timpului, mănăstirea a îndeplinit un rol deosebit de important în îndrumarea duhovnicească a localnicilor. Exista un târg care se ţinea de obicei între cele două praznice închinate Maicii Domnului (15 august - 8 septembrie), unde veneau oameni din toate părţile ţării, şi mai ales din Ardeal. Era un obicei ca la aceste adunări să se distribuie şi să se comercializeze băuturi alcoolice. În acest sens, documentele menţionează poziţia pe care au avut-o stareţii Mănăstirii Polovragi, care au ajuns să meargă până la domnul ţării pentru a se interzice acest păcătos obicei. Iată o adevărată lecţie prin care monahul nu stă închis în mănăstire, ci vine în lume pentru a condamna cu voce tare viciul şi păcatul.

Streaşina mănăstirii a adăpostit în decursul timpului personalităţi de marcă din istoria ţării. Astfel, domnitorul Matei Basarab a trecut pe aici înainte să dobândească tronul Ţării Româneşti şi a fost sprijinit de obştea monahală. Mai târziu, el a ţinut minte acest lucru şi a răsplătit cu multe daruri mănăstirea. Din ajutorul său, boierul ctitor Danciu Pârâianu, ruda sa, a putut să ridice biserica de zid. Din punct de vedere istoric, mănăstirea de pe Cheile Olteţului posedă unul dintre cele mai bogate fonduri documentare din ţară, alături de Cozia şi Tismana.