Icoană a pocăinţei şi vestitor al Cuvântului

În vremea stăpânirii cezarului Tiberiu al Romei, sub guvernarea lui Ponțiu Pilat în Iudea, când arhierei erau Anna și Caiafa (Luca 3, 1-3), Sfântul Ioan Botezătorul iese la propovăduire, pregătind calea Mântuitorului Hristos prin botezul pocăinţei. Apariţia sa în mijlocul poporului iudeu a avut rostul de a reaprinde în suflete vechea credință într-un Mesia cu misiune religios-spirituală.

Sfântul Ioan Botezătorul fusese trimis să-și pregătească semenii pentru primirea lui Mesia, a Mântuitorului Hristos. Pentru ca cineva să fie îndrumătorul cuiva era necesar însă să fie el însuşi pregătit pentru o asemenea misiune. De mic a avut o predilecţie spre cele duhovnicești, săltând în pântecele maicii sale când aceasta a primit vizita Maicii Domnului (Lc. 1, 41-46). Retras într-un ținut aparent pustiu, spre apus de Marea Moartă și gurile Iordanului, Sfântul Ioan și-a continuat pregătirea sub călăuzirea tainică, dar reală a lui Dumnezeu. Aici el s-a îndeletnicit cu studiul Sfintelor Scripturi, cu rugăciunea și cu meditația în susurul vântului și sub sclipirea misterioasă a stelelor. Viața în locuri retrase, în permanent dialog cu Dumnezeu și într-o oarecare măsură și cu semenii, l-a ajutat să se lămurească deplin asupra misiunii ce o avea de îndeplinit, l-a ajutat să-și dobândească echilibrul interior și o perspectivă clară.

„Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor”

La porunca de sus (Lc. 3, 2), Sfântul Ioan își începe activitatea în slujba semenilor. Toată lumina, toată agonisirea virtu­ților, toată tăria sufletească le împărtășește cu generozitate și cu dragoste semenilor săi. Ca proroc chemat să facă trecerea de la Vechiul la Noul Legământ, el a slujit semenilor în primul rând în sfera religios-morală. A lucrat pentru ridicarea ascultătorilor prin propovăduirea pocăinței, prin administrarea botezului și prin exemplul personal. „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Mt. 3, 2). Aceasta e tema centrală a predicii Sfântului Ioan. Pocăința înseamnă schimbarea fundamentală a orientării gândirii, simțirii și voinței de la păcat la virtute. Înseamnă negarea egoismului și acceptarea slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor. Căința este premisa fără de care nu poate fi afirmată și înfăptuită o nouă viață, o viață în acord cu cerințele fundamentale ale firii umane și cu cele ale poruncilor lui Dumnezeu. Împărăția cerurilor despre care vorbește prorocul este Mesia Însuși. Este Împărăția Acestuia, Care era pe punctul de a-Și începe public activitatea menită să-I asigure stăpânirea spirituală asupra credincioșilor, asupra întregii lumi.

Botezul pocăinţei

În strânsă legătură cu chemarea la pocăință, Sfântul Ioan administra botezul prin care cei care-l primeau se recunoșteau angajați pe calea schimbării fundamentale de orientare și viață. Botezul lui Ioan nu conferea harul sfințitor, pentru că nu avusese încă loc Jertfa Mântuitorului Hristos. Botezul Sfântului Ioan avea doar un caracter pregătitor. Când Evanghelistul spune că botezul lui Ioan era un „botez al pocăinței spre iertarea păcatelor” (Mc. 1, 4), el vrea să exprime că prorocul urmărea să determine pe ascultători la căință pentru a le deschide sufletele în vederea primirii lui Mesia, Singurul Care le putea da iertare păcatelor. Căința înseamnă stingerea orgoliului și asigurarea accesului liber la Hristos, Vistiernicul tuturor harurilor. Se cuvine să ne amintim că Botezătorul însuși a făcut clară distincție între botezul său și botezul Mântuitorului. „Eu vă botez cu apă..., iar cel ce va veni după mine... vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Mt. 3,11; Mc. 1, 8). Botezul lui Ioan, care, deși proroc, e totuși numai om, e un botez cu apă, adică un botez care simbolizează numai harul fără să-l confere, fără să-l transmită. Botezul Mântuitorului Hristos, Care e nu numai Om, ci și Dumnezeu, simbolizează și în același timp conferă harul, care ca un foc purifică ființa primitorului. Cei care primeau botezul Sfântului Ioan mărturiseau că sunt angajați în procesul căinței, doritori de primirea Mântuitorului, a Celui Ce perfecta căința celor credincioși prin acordarea harului sfințitor.

Chip al nevoinţelor duhovniceşti

De fiecare dată, Sfântul Ioan își pregătea ascultătorii rapor­tându-se la exemplul personal. Prorocul contura un chip care lăsa impresia de neșters a unui om de o neobișnuită tărie și măreție sufletească. Trup subțiat de asceză, față suptă, ochii limpezi și adânci, degete lungi diafanizate vădeau pe omul al cărui centru de gravi­tație era mutat din afară spre zona adâncă a vieții duhovnicești. Întreaga făptură a sfântului respira liniște, stăpânire de sine, un cadru deplin și radia unda învățătoare a celui deprins să trăiască în vecinătatea lui Dumnezeu. Cuvântul său era blând, dar și energic, mustrător, dar și încurajator, aspru, dar și plin de căldură și înțelegere, răscolitor, dar și liniștitor. Mai mult, Sfântul Ioan era totdeauna subordonat unui înalt ideal, acela de a înlătura din suflete pre­judecăți religioase și obstacole de ordin moral și de a le deschide pentru primirea lui Mesia.

Predica Botezătorului

Sfântul Ioan predica nu numai cu cuvântul, ci cu întreaga ființă. El cerea pocăința. O făcea însă ca unul care-și trecuse propria persoană prin flacăra purificatoare a căinței. Mulțimii care-l întreba ce să facă, el îi răspundea: „Cel ce are două haine să dea celui ce n-are și cel ce are bucate asemenea să facă” (Lc. 3, 11). El însuși a pus în practică aceste cuvinte și îndemnuri, renunțând la traiul comod, alegându-și drept locuință un ținut nepopulat și necultivat, unde a purtat îmbrăcăminte aspră, sărăcăcioasă și s-a hrănit ani de-a rândul cu lăcustră și miere sălbatică (Mc. 1, 6). Vameșilor le cerea să nu ia nimic mai mult decât ceea ce le era rânduit (Luca 3, 13). În aplicarea acestei învățături, prorocul a mers și mai departe. Nu numai că n-a primit nimic peste ce era drept, dar nu a primit nici ceea ce credincioșii îi vor fi adus ca o plată dreaptă pentru activitatea și cuvântul său. Soldaților le atrăgea atenția să nu asuprească pe nimeni, să nu pârască pe nedrept și să se rezume la ceea ce li se plătește (Lc. 3, 14).

Se cuvine să amintim, fie și numai în treacăt, și despre atitudinea prorocului față de farisei și saduchei. Deși le-a adresat cuvinte de aspră mustrare, denunţându-le duplicitatea și arătându-i ca pe unii care voiau să pară evlavioși fără să fie în realitate, le-a lăsat totuși și lor o portiță de salvare, îndemnându-i să facă „roade vrednice de pocăință” (Matei 3, 8). Asprimea și-a temperat-o cu îndemnul încurajator ca aceia, fariseii și saducheii, să facă efortul de a ieși din ipocrizia și minciuna în care se complăceau și să intre în rândul celor care se căiesc, pregătindu-se și ei pentru venirea și primirea lui Mesia. Așa procedează cei drepți. Ei sunt aspri față de păcat, dar plini de înțelegere și dragoste față de săvârșirea lui. Ei suferă pentru cei care îndură nedreptatea, dar suferă și mai mult pentru cei care săvârșesc nedreptatea.