Prezenţa Sfintei Fecioare în contextul cosmologic al mântuirii are un rol extrem de important în hristologia Sfântului Efrem Sirul. În primul rând, trebuie ştiut că simbolismul „luminii”, ca direcţie a vindecării întregului cosmos în Persoana Logosului Înomenit, se regăseşte,la Poetul sirian, sub mai multe forme.
Sfântul Părinte analizează această dimensiune în primul rând sub aspect soteriologic, oferindu-i un contur cu totul special în persoana Maicii Domnului. În gândirea sa, „Eva cea nouă” este văzută asemenea „unui ochi luminos” care prin acordul liber exprimat şi prin puterea credinţei „a schimbat cu totul viaţa lumii”. Pe de altă parte, Maica Domnului este „Mireasă a Luminii” şi „Trăsură a Focului Dumnezeiesc”. Toate aceste imagini, majoritatea de sorginte biblică, sunt dezvoltate de Sfântul Părinte în alcătuirile sale imnografice.
Astfel, pornind de la viziunea profetului Iezechiel, expusă în capitolul I al cărţii sale, Sfântul Efrem o aseamănă pe Maica Domnului „Carului cel de foc” în care Dumnezeu Se purta pe norii cerului: „Deşi carul cel de foc Îl poartă în smerenie,/ Firea omenească (slabă) Îl poartă fără să se ardă./ Roţile de flăcări Îl însoţesc în aceeaşi reverenţă/ Iar genunchii cei mici ai fiicei lui/ David Îl leagănă cu dragoste./ Heruvimii Îl numesc «Sfânt» şi se dau înapoi,/ Iar Maria Îl îmbrăţişează la sânul ei” (Hymns on Mary XX 1; Bride of Light, p. 62).
Maica Domnului a purtat în pântece „Focul cel Dumnezeiesc”
Purtând în pântece pe Mântuitorul Hristos - „Focul cel Dumnezeiesc”, Sfânta Fecioară se învredniceşte a deveni ea însăşi „Căruţă a dumnezeirii”: „Car trupesc s-a făcut Maria,/ Luându-L pe Cel vâlvâietor la sân./ Îngerul a rămas uimit cum Fiica Omului, / L-a purtat pe Domnul neamului omenesc” (Hymns on Mary XVI.1; Bride of Light, p. 99).
„Cărbunele aprins” este un alt exemplu folosit de Sfântul Efrem cu trimitere la Persoana Mântuitorului Hristos şi la Sfânta Euharistie. Inspirat din viziunea profetului Isaia, el vorbeşte despre puterea mântuitoare a Întrupării: „Cărbunele de Foc, care a venit să ardă spini şi pălămida s-a sălăşluit într-un pântece, curăţind şi sfinţind acel loc de chinuri şi blesteme”. Logosul incandescent S-a sălăşluit în pântecele Sfintei Fecioare ca într-un cuptor, nevătămând cu nimic firea omenească. „Cărbunele dumnezeiesc” s-a făcut om şi S-a lăsat legănat pe mâini omeneşti. Prin dragostea Sa mântuitoare, Hristos - „Focul cel dumnezeiesc” scoate neamul omenesc din „întunericul şi din umbra morţii” la „lumina cea mare” a mântuirii: „Fiica părinţilor săraci s-a făcut mama Celui Bogat,/ În a cărei dragoste a fost astfel aşezat./ Deşi a fost Foc în pântecele Fecioarei,/ Ea nu s-a ars de flăcările Lui./ Cu dragoste a îmbrăţişat Cărbunele aprins,/ Şi totuşi nu s-a vătămat, ţinându-L cu cinste./ Focul cel arzător S-a întrupat/ Şi a fost strâns de mâinile Mariei!/ Soarele cel Mare şi-a adunat razele,/ În spatele unui norişor luminos./ O tânără fecioară a devenit mama/ Celui care a plăsmuit pe Adam şi întreaga lume” (Bride of Light. Hymns on Mary from the Syriac Churches, 1994, p. 75).
Simbolismul „Cărbunelui aprins”
Simbolismul „Cărbunelui aprins” este folosit de Sfântul Efrem şi atunci când vorbeşte despre Sfânta Euharistie: „În Pâinea Ta Doamne, stă ascuns Duhul, care nu este consumat, în Vinul Tău sălăşluieşte Focul, ce nu este băut:/ Duhul e în Pâinea Ta, Focul în Vinul Tău, / minune arăta-tă, primită de buzele noastre” (H. Fide. 10, 8).
În felul acesta, corelând simbolistica focului cu Persoana Sfântului Duh, descoperim autenticul acestei sintagme, folosită în tradiţia siriacă sub forma „Foc şi Duh” - ruḥo’ wnurā’. Ajutându-se de aceste simboluri, Efrem vorbeşte despre prezenţa „focul divin” în pântecele Fecioarei, dar şi în râul Iordan, la Botezul Domnului. El se adresează Mântuitorului Hristos cu cuvintele: „Priveşte, Foc şi Duh este în pântecele celeia ce Te-a născut,/ Foc şi Duh este în râul în care ai fost botezat/ Foc şi Duh sunt şi în botezul nostru/ În Pâine şi în Potir sunt de asemenea Foc şi Duh Sfânt” (H. Fide. 10, 17).
Putem observa cu uşurinţă evidenţa paralelismului pe care Sfântul Efrem îl creează între activitatea sfinţitoare a Duhului, Euharistie şi zămislirea Mântuitorului în pântecele Sfintei Fecioare. În acest context, Sfântul Părinte dezvoltă legătura dintre Întrupare şi Euharistie, definitorie pentru hristologia siriacă din primele patru secole, despre care am vorbit detaliat anterior. Astfel, plecând de la analiza textului de la Luca 1, 35, Sebastian Brock conchide: „Se pare că, în legătură cu actul zămislirii, scriitorii sirieni au evitat în mod deliberat să aşeze imaginea focului în legătură cu Duhul Sfânt, legând-o în schimb de dumnezeiasca Întrupare a Logosului în pântecele Sfintei Fecioare” (S. Brock, Fire from heaven, p. 238).
În sprijinul argumentaţiei sale, Brock invocă strofa 40 a Imnului dialog dintre Maica Domnului şi Arhanghelul Gavriil: „Cuvintele tale mă tulbură foarte,/ Căci, după cuvintele tale, El este foc,/ Şi cum va rămâne pântecele meu nevătămat,/ Primind Focul într-însul?” (Ibidem, p. 239).
Teologia Maicii Domnului prin „ochiul luminos” al credinţei
Toate aceste adevăruri nu pot fi înţelese decât de cel care îşi deschide prin credinţă „ochiul cel luminos” al inimii. Iată de ce Sfântul Efrem accentuează capacitatea persuasivă a credinţei. După el, înţelegerea corectă a diferenţei ontologice existente între Dumnezeu şi creaţie reprezintă unul dintre criteriile fundamentale ale Ortodoxiei. În felul acesta, se trage un semnal de alarmă asupra încercărilor zadarnice ale celor care doresc să pătrundă cu mintea tainele dumnezeieşti, căci „nici măcar îngerii nu pot pătrunde înlăuntrul misterului naturii dumnezeieşti”.
Soluţia Sfântului Părinte în acest sens vine ca o completare la simbolismul „Focului dumnezeiesc”. Pentru a se face înţeles, el aşază alături de imaginea „focului” „lumina” credinţei (shaphyuta), care se face „oglindă în care se reflectă un aspect al «Adevărului», al realităţii divine” (S. Brock, Ochiul luminos, pp. 62, 91). Asemenea unei oglinzi care, pentru a deveni din nou strălucitoare, trebuie curăţată de zgura ce se aşază peste ea, omul credincios poate dobândi înţelegerea cea duhovnicească purificându-se de patimi: „Binecuvântat fie omul care a dobândit un ochi luminos prin care va vedea cât de mult Te slăvesc îngerii pe Tine, Doamne, şi cât de îndrăzneţ este omul” (H. Fide. 3, 5).
Natura cea ascunsă ochilor trupeşti poate fi distinsă numai prin vederea cea duhovnicească a „ochiului luminos al minţii”. Prezenţa reală a Mântuitorului Hristos în cele două elemente euharistice (Pâinea şi Vinul), ca „Duh şi Foc”, îi transformă pe cei care se împărtăşesc cu El în „duh şi foc”. În felul acesta, Sfântul Părinte ne îndeamnă să înţelegem duhovniceşte taina, căci „Duhul şi Focul” nu simbolizează altceva decât „imaterialitatea Sfintei Treimi”. „Şi dacă îngerii sunt «duh şi foc», fiind totuşi fiinţe create”, omul poate ajunge «duh şi foc» înţelegând duhovniceşte realităţile necreate, prin «ochiul cel luminos al credinţei»”.
