În templu, Maica Domnului a devenit „biserică slăvită”

„Una am cerut de la Domnul: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele” (Ps. 26, 7). Acestea sunt cuvintele regelui și prorocului David. Ele se referă în primul rând la cortul mărturiei, unde cei vechi aveau „orânduieli pentru slujba dumnezeiască și un altar pământesc” (Evrei 9, 1), cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel.

Cortul sfânt avea rolul unei biserici, în sensul de acum al cuvântului, şi de el era legat poporul ales al lui Dumnezeu în viața lui frământată, națională și religioasă, dar și conducătorii lui, îndeosebi regele David, profund trăitor al făgă­duin­țelor Domnului, care se împlineau și printr-însul. Desigur, de Dumnezeu inspiratul rege David gândea în perspectivă, având mereu în fața ochilor săi vizionari și profetici împlinirea, ce avea să fie concretizată prin ridicarea templului din Ierusalim, „casa Domnului”, de către regele Solomon, fiul său. Regele David se simțea ființial legat de acest sfânt locaș, ce avea să fie ridicat şi chiar trăia faptul în sine al existenței lui, nu doar imaginar, ci real: „Cât de iubite sunt locașurile Tale, Doamne al puterilor! Dorește și se sfârșește sufletul meu după curţile Domnului” (Ps. 83, 1-2). Erau visurile și doririle tuturor fiilor lui Israel, prezente și în scânteietoarele reflecții ale minții davidice, care ținteau spre un anume locaș, unul singur. „Că pasărea și-a aflat casă și turtureaua cuib, unde își va pune puii săi. Altarele tale, Doamne al puterilor, împăratul meu și Dumnezeul meu. Fericiți sunt cei ce locuiesc în casa ta, în veci vecilor Te vor lăuda…” (Ps. 83, 3-5).

Spre această Casă a Domnului, bine conturată în mintea sa, templul din Ierusalim, tindea regele David, nu atât profetic, cât mai ales cu inima și sufletul. Iar sărbătoarea de astăzi, praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, dezvăluie și mai clar că această casă a Domnului, profețită și dorită, era templul din Ierusalim. Despre ea vorbesc psalmii davidici. Și tot psalmii prezintă momentul aducerii la templu a Fecioarei Maria, a copilei de doar trei ani, de către părinții ei, drepții Ioachim și Ana, rudele, cunoscuții, apropiații și prietenii copilei. „Șezut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită.” Așa începe psalmul profetic, prezentând-o. Și îndată continuă: „Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău… Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ție… Aduce-se-vor în palatul Împăratului” (Ps. 44, 12-18). Este imaginea vie și reală a faptului istoric petrecut, aducerea la templu a Fecioarei Maria, pe care psalmistul îl numește „locașul Împăratului”. Iar această fiică însoțită de fecioare este numită împărăteasă și ea nu apare oricum, ci îmbrăcată în haină aurită. Încât și noi, creștinii de astăzi, ne simţim impresionaţi şi mișcaţi de evenimentul aducerii la templu și de Intrarea în biserică a Maicii Domnului, cum întocmai este numită sărbătoarea. Tot atât de minunat și impresionant este și momentul primirii ei de către dreptul Zaharia, marele preot, care o conduce chiar în Sfânta Sfintelor templului.

Aici, la templu, ea și-a petrecut anii copilăriei și ai adolescenței. Aici și-a format întreaga structură sufletească, păstrând-o neprihănită, căci în ea urma să se întrupeze Domnul și Mântuitorul lumii. Fiindcă tot ceea ce asculta aici, toate le împlinea cu exactitate și conștiinciozitate, pentru că medita și contempla asupra celor auzite din Sfânta Scriptură, pe care ea însăși o citea, fiind învățată de bătrânele evlavioase de aici. Astfel, cuvintele Scripturii prindeau viață în viața ei, îi umpleau sufletul de har, întrucât cuvintele Scripturii o priveau și pe ea, în mod personal. Treptat, treptat se regăsea în ele, se identifica personal în spusele Scripturii, mai ales ale psalmilor, care se citeau și se cântau aici la templu, fiind şi veritabile rugăciuni pentru toți, și sunt și în prezent, în întreaga creștinătate.

Aici, la templul din Ierusalim, casa Domnului, a crescut și s-a format Fecioara Maria, din ființa căreia Mântuitorul lumii a luat trup omenesc. Aici s-a pregătit pentru acest mare act al mântuirii neamului omenesc, ce urma să se împlinească. Pentru care ea și-a dăltuit personalitatea prin trudă, prin lucrul cu mâna, cum era obiceiul, rugăciune, meditație, citirea și ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, dobândind și înmulțind toate darurile binecuvântate ale Duhului Sfânt, pentru sine și pentru oameni. Aici, la templu, Preabinecuvântata slăvea pe Dumnezeu, devenind ea însăși „biserică slăvită și rai cuvântător”, templu al Duhului Sfânt, cu adevărat plină de har. Aici, și nu oriunde, fiindcă templul din Ierusalim era cu adevărat locul cel sfânt, singurul sub soare, unde Dumnezeu cu oamenii pe pământ locuiește (III Regi VIII, 27). Era locul unde omul vorbea prin rugăciune cu Dumnezeu, dar și cel al legământului cu Dumnezeu. Și pe cât era de important templul pentru poporul ales al lui Dumnezeu, cu atât mai mult este el valoros şi pentru noi, fiindcă aici a crescut și s-a desăvârșit în sfințenie, în înțelepciune și în absolută neprihănire fiica părinților Ioachim și Ana, Fecioara Maria, care va primi în ființa ei pe Fiul lui Dumnezeu.

Este foarte adevărat că templul din Ierusalim, la care s-a lucrat mulţi ani, construit de regele Solomon, a fost și rămâne o capodoperă și o minune a lumii vechi, creație reprezentativă a poporului evreu, important pentru credința lui dreaptă, monoteistă, pe care nu a avut-o nici unul din popoarele de atunci. Și totuși, măreția, frumusețea și strălucirea templului din Ierusalim, cu toate splendorile și veleitățile religioase și naționale, își capătă adevărata dimensiune valorică, spirituală, doar raportându-l la Sfânta Fecioară Maria. Ea este cea mai aleasă fiică a neamului său și a întregului ­neam omenesc, cea mai vrednică și mai curată, cea mai înțeleaptă și mai sfântă din poporul lui Dumnezeu, ca o paradigmă a ființei umane feminine, cea de a doua Evă, care vine să îndrepte neascultarea prin ascultare. Maica Domnului este o chintesență a tuturor virtuților omenești.

Atât templul, cât și poporul ales al lui Dumnezeu și toate popoarele lumii, veacurile de așteptare și omenirea întreagă își descifrează existența într-însa. Ca dovadă că templul și-a găsit și și-a împlinit rostul prin ea și prin venirea Mântuitorului în lume este faptul că templul dispare în anul 70, când un împărat roman a cucerit Ierusalimul. Templul își împlinise rostul. De aceea, fusese socotit și numit biserica lumii vechi. Acum urma să se nască pe pământ Biserica creștină, întemeiată de Hristos Domnul și Mântuitorul lumii, prin Nașterea Sa din Sfânta Fecioară, prin propovăduirea Evangheliei, prin pătimirile, moartea, Învierea, Înălțarea și Pogorârea Duhului Sfânt.

Să gustăm astăzi, cum spunea odinioară Sfântul Petru al Argosului, bucuria și să înălţăm cu toţii cântare cu glas tare, prăznuind Intrarea în biserică a Maicii Domnului. Iar prin Ana și Ioachim să o preamărim pe Fecioara şi Stăpâna cea Preacurată, cea care este pricinuitoarea eliberării noastre, noi toți, cei care am fost cândva robii păcatului, iar astăzi ne-am îmbogățit. Dar în această zi de 21 noiembrie gândurile noastre se îndreaptă, în chip firesc, de la ima­ginea strălucită a templului din Ierusalim la Betleemul modest, unde vedem pe Fecioara și Pruncul Divin, născut dintr-însa, acum când ascultăm prima oară cântându-se: „Hristos se naște, măriți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L!” Amin.