Iubirea, cea mai importantă virtute creştină

Omul este ființă socială, nu solitară și sălbatică, și nimic nu caracterizează mai bine natura umană decât capacitatea de a comunica și de a iubi. Sfântul Vasile cel Mare arată că poruncile lui Dumnezeu sunt multe și diferite, dar ele se rezumă în marea poruncă a iubirii, sub cele două forme ale ei: iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Fără iubire, credința este moartă. Lipsa ei din suflet este la fel de păgubitoare ca și lipsa luminii pentru ochi. Iubirea prin slujire este o lege a firii umane. Sfântul Părinte a practicat slujirea dezinteresată a dragostei frățești, ceea ce confirmă pe deplin justețea epitetului de „patron al săracilor”.

Mai presus decât toate religiile și concepțiile filosofice ale lumii vechi, creștinismul a ridicat pe om la o treaptă superioară de viață. El a arătat lumii virtuți și lecții morale, care nu au fost egalate și nici măcar concepute în afara lui. Și toate acestea, în numele iubirii, care este începutul și sfârșitul vieții creștine.

Esența creștinismului este iubirea. Dumnezeu Însuși este iubire. Lăsând la o parte toate definițiile despre Dumnezeu, creștinul L-a definit prin iubire, „cuvânt adevărat și simplu, mare și sfânt ca Dumnezeu Însuși”.

Lumea veche a cunoscut și ea iubirea, dar nu pe cea dumnezeiască. Creștinii și-au schimbat, și-au înnoit viața lor morală numai prin aceasta, prin iubirea lor evanghelică, iubirea de aproapele. Iar aproapele pentru creștini este tot omul, chiar și dușmanul. Creș­ti­nis­mul însă a extins, prin iubire, sfera noțiunii de om la toți oamenii; el l-a descoperit pe om în Parabola samarineanului, care face milă cu străinul și cu dușmanul său (Luca 10, 29-37). Creștinul iu­bește. El iubește pe Dumnezeu și pe aproapele. „Iubirea este o virtute prin care Dumnezeu, obiectul fericirii supranaturale, este iubit în virtutea infinitei Sale perfec­țiuni, iar aproapele este iubit prin iubirea față de Dumnezeu, de unde se manifestă obiectul și motivul acestei virtuți.” Creștinul iubește pe semenul său, prin această iubire a divinității, căci „dragostea este deschiderea inimii în mod nelimitat pentru ceilalți în Hristos, dragostea este uitare de sine pentru ceilalți, după pilda și din puterea lui Hristos”. Astfel, subiectul primordial al iubirii creștine este Dumnezeu. Dumnezeu Își iubește creaturile. Iubirea față de Dumnezeu nu este însă desăvârșită, numai dacă aceasta trece și asupra a ceea ce Dumnezeu iubește, asupra creaturii Sale, asupra omului.