Lacrimile de pocăinţă la Sfinții Părinți

Pocăința și plânsul de bucurie dătător nu este altceva decât revalorizarea învăţăturii Părinţilor Bisericii despre lacrimi. Plânsul pentru păcatele săvârşite curăţă sufletul celui ce se pocăieşte şi limpezeşte ochii săi duhovniceşti. Această realitate era cunoscută şi trăită de Părinţii deşertului, după cum o arată şi apoftegmele din Pateric: „Să plângem, fraţilor! Ochii noştri să verse lacrimi înainte ca să ajungem acolo unde propriile lacrimi ne vor arde trupurile” (Macarie Egipteanul) sau „Roagă-te mai întâi pentru darul lacrimilor, pentru ca prin plâns să-ţi înmoi asprimea înnăscută” (Evagrie Ponticul).

Sfântul Ioan Scărarul zugrăveşte un tablou viu al durerii pe care o trăieşte omul ce se pocăieşte. El foloseşte un vocabular deosebit de exact din punct de vedere anatomic pentru a descrie senzaţia inimii străpunse. Plânsul este izvorul de apă răcoritoare pe care Dumnezeu îl dă monahilor smeriţi. El ne arată că monahii sunt plângătorii care „de la trupul lor s-au întors ca de la un duşman”, şi în acelaşi timp susţine că omul cu adevărat fără de prihană este cel care „îşi plouă neîncetat obrajii săi cu apele vii”; cu alte cuvinte, aspectele fizice şi spirituale ale firii omeneşti lucrează împreună pentru dobândirea mântuirii.

Sfântul Efrem Sirul pune accent pe pocăinţa femeii păcătoase, cea care i-a spălat picioarele Mântuitorului cu propriile lacrimi (Luca 7, 36-50). Datorită plânsului sincer pentru păcătoşenia sa, această femeie se dovedeşte a fi „văzătoare de Dumnezeu” fiindcă, spre deosebire de farisei şi de învăţaţii evrei, ea Îl recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu.

Un alt autor din spaţiul spiritualităţii siriene, Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că, prin plâns, creştinul împlineşte cele două mari porunci ale lui Hristos: lacrimile reprezintă o participare atât la pătimirile lui Hristos, cât şi la ale omenirii. „Isaac dezvoltă în mod special concepţia monahală despre dinamica dintre iubirea omenească şi cea dumnezeiască. Dacă sunt nelipsite zi de zi, smerenia şi tăcerea devin maicile plânsului. Pocăinţa este manifestarea sa omenească. Omul care se pocăieşte, făptura lui Dumnezeu din carne şi duh, este simbolizată de persoana monahului, a cărui lucrare zilnică de iubire şi întristare îl defineşte pe plângător” (p. 204).

Pentru Sfântul Isaac, nevoinţa neîncetată a monahului de a plânge pentru păcate reprezintă o întâlnire a Dumnezeului Cel Viu, al Cărui Fiu, prin viaţa şi moartea Sa, devine prototipul pentru ce înseamnă a suferi şi a simţi întristare pentru păcat.

Scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog, teologul lacrimilor neîncetate, sunt deosebit de importante pentru înţelegerea spiritualităţii isihaste, mai ales când punem accentul pe relația de părinte-fiu duhovnicesc dintre Simeon Evlaviosul şi Simeon Noul Teolog. Multe din concepţiile Sfântului Simeon Noul Teolog îşi au rădăcinile în viaţa înaltă a Părintelui său duhovnic, Simeon Evlaviosul. Printre acestea se află şi îndemnul de a vărsa lacrimi neîncetat: „cine nu plânge în fiecare zi - căci preget să zic în fiecare ceas, ca să nu par prea exagerat - acela îşi strică şi-şi pierde sufletul (lăsându-l să moară de foame)”. Lacrimile nu exprimă doar întristare, ci decojesc straturile păcatului, dezvăluind chipul lui Dumnezeu din firea omenească de dinainte de cădere. (Pr. Marius Bârlădeanu)