Lucrarea Cuvântului dumnezeiesc înlăuntrul nostru

În Sfânta Evanghelie, Sfântul Evanghelist Luca ne isto­ri­seş­te o minune pe care Mân­tu­i­torul Iisus Hristos a săvârşit-o înaintea Sfinţilor Apostoli la Marea Tiberiadei. În partea Galileii, în nordul Israelului, la lacul Ghenizaret, Mântuitorul Iisus Hristos a venit şi a văzut trase lângă mal două bărci, două corăbii, după cum ne spune Sfântul Evanghelist.

Mai întâi, Domnul S-a adresat lui Simon Petru, ­care se afla într-una dintre aceste ambarcaţiuni, şi i-a poruncit ca s-o îndepărteze de mal. Apoi, S-a aşezat în ea ca să vorbească mulţimilor adunate să asculte cuvântul Lui. Oamenii, adunaţi în preajma Mântuitorului, simţeau în sufletele şi inimile lor tot mai puternic setea după cuvântul divin, dobândind în acelaşi timp alinare interioară prin vorbele care ieşeau din gura Lui. Nu erau cuvinte de înţelepciune omenească, ci cuvinte dumnezeieşti, veşnice, pentru că Dumnezeu, când vorbeşte, cuvintele Lui sunt ziditoare şi întăresc sufletul, mintea şi cugetul omului. Cuvântul lui Dumnezeu, „la început”, cum ne spune Sfânta Scriptură, când s-a proclamat, „a zidit pământul şi cerul”. Când Dumnezeu a vorbit, la facerea lumii, toate s-au alcătuit şi s-au format aşa cum le vedem astăzi: cosmosul întreg, lumile cunoscute şi necunoscute de noi. Căci El, Dumnezeu fiind, este cu adevărat dea­supra oricărei zidiri şi toate ascultă de El pentru că „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalmul 32, 9).
Dar, fiindcă Mântuitorul Hristos este atât Dumnezeu adevărat, cât şi Om adevărat, vorbeşte lumii şi cu „Cuvânt omenesc”. El este Cuvântul cel veşnic al Tatălui prin care s-au alcătuit toate. Astfel, porunca cea dintru început („a zis şi s-a făcut”) era însăşi lucrarea înţeleaptă a lui Dumnezeu Tatăl, realizată când El s-a făcut Om din Preacurata Fecioară, vorbindu-ne de data aceasta cu „Cuvântul omenesc”, ca noi să înţelegem voia şi învăţătura Lui. Iată că Dumnezeu vorbeşte ca şi noi, ca noi să înţelegem şi să ascultăm Cuvântul Lui şi să-L aşezăm în inimile noastre.

Cuvintele lui Dumnezeu, „mai dulci decât mierea şi fagurele”

Însă, chiar dacă Domnul vorbeşte cu cuvântul nostru, cu limba noastră, puterea cuvântului Său este mult mai mare şi negrăită decât a cuvântului nostru. Mântu­itorul are prin fire putere dumnezeiască şi negreşit „cuvântul Său are putere multă”. La noi cuvântul are o intensitate prin modulaţia glasului şi prin ceea ce încercăm să explicăm sau să definim prin cele grăite. La Dumnezeu însă, Cuvântul este cu totul altfel, căci se apropie de suflet, se lipeşte de el, făcându-se întrutotul înţelegător pentru mintea, înţelepciunea şi conştiinţa noastră. Dacă vorbele noastre nu sunt uneori ascultate, înţelese sau pricepute de ascultătorii noştri, pentru că nu întotdeauna cele vorbite de noi sunt şi folositoare, şi nu întotdeauna cei care aud ne şi ascultă, Cuvântul lui Dumnezeu este irezistibil. El nu poate rămâne fără ecou în sufletul nostru, ceea ce face ca noi să înţelegem şi să ascultăm glasul Domnului şi să-l punem la suflet. Este clar că viaţa noastră, existenţa noastră şi, prin urmare, sufletul nostru „doresc permanent după cuvântul lui Dumnezeu”. „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va sălăşlui întru tine”, spunea Fericitul Augustin. La rândul său, Psalmistul David spune că cuvântul lui Dumnezeu este „ca fagurele de miere”: „Dorite sunt mai mult decât aurul, şi decât piatra cea de mare preţ; şi mai dulci decât mierea şi fagurele” (Psalmul 18, 11). Şi îngerii din ceruri, când Dumnezeu vorbeşte, nu mai fac nimic, nici nu mai cântă, aşa cum ne spune Scriptura, pentru că glasul lui Dumnezeu se adresează în modul cel mai intim existenţei lor.

„Nu numai cu pâine va trăi omul...”

Revenind la cuvântul Sfintei Evanghelii, mulţimile, când Îl ascultau pe Mântuitorul Hristos pe malul lacului Ghenizaret, spuneau într-un singur glas: „Nimeni n-a vorbit ca Omul acesta, nimeni n-a glăsuit ca El”. Pentru că, într-adevăr, nimeni n-a vorbit ca El, nici prorocii, nici drepţii. Chiar dacă prorocii descopereau ceva prin mila şi harul lui Dumnezeu, fiind ridicaţi la revelaţie dumnezeiască, totuşi, cuvintele lor nu se apropiau de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos. Aşadar, Cuvântul Domnului este mai mult decât al prorocilor, Cuvântul Domnului este mai mult decât al drepţilor, este Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi. Deci, cuvintele lui Dumnezeu sunt „hrana noastră”, căci „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Iată de ce ascultăm cu atâta atenţie Sfânta Evanghelie şi ne rugăm ca glasul Domnului să vină peste ape şi peste toată creaţia Sa, să se aşeze în inimile noastre.

„După cuvântul Tău, voi arunca mrejele”

Mântuitorul Hristos stătea aşadar în corabie, vorbea mulţimilor şi acestea ascultau Cuvântul Său. Dar, ca să arate că şi peştii ascultă de Cuvântul Domnului, El le porunceşte Sfinţilor Apostoli, şi mai cu seamă Sfântului Petru să arunce mreaja în mare şi să pescuiască. La această poruncă, Sfântul Petru răspunde: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5, 5). Şi împlinind această poruncă, Apostolii „au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele” (v. 6).
De aici înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos se adresează tuturor făpturilor Sale, chiar şi peştilor. Dacă oamenii ascultau, şi peştii ascultau, aşteptând lângă corabie, şi atunci când Apostolul Petru a aruncat mreaja şi i-a prins, ei nu erau departe, ci lângă corabie. Apoi, ne mai învaţă Sfântul Evanghelist că Sfântul Petru ascultă de cuvântul Domnului, chiar dacă în mintea lui ştia că „toată noaptea s-a ostenit şi nimic nu a prins”. Ca pescar iscusit, mai ştia că peştii se prind noaptea şi că ziua nici nu vin în mreajă. Însă, ca să ne arate că este ascultător faţă de Învăţătorul său, a împlinit această poruncă. Ascultând porunca, deci, s-a încredinţat că vorbele Domnului sunt viaţă şi adevăr. Căci chiar şi atunci când porunceşte, dacă porunca nu corespunde cu raţiunea omenească, totuşi trebuie împlinită, pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât noi ce trebuie să facem.
Aşadar, Sfântul Petru, împotriva raţiunii sale bazate pe experienţă, aruncă mreaja în apă şi prinde o mulţime de peşti. Îşi dă seama că, de data aceasta, practic, cuvintele Mântuitorului sunt cu adevărat cuvintele veşnice şi nu pot fi niciodată tăgăduite, nici puse în vreun fel la îndoială. Deci, nu se mai îndoieşte şi, ascultând cuvântul, se încununează cu răsplata.
Ce poate să urmeze după această minune decât o uimire şi o teamă fără de margini? O uimire pentru că Dumnezeu poate să poruncească şi făptura să asculte. Astfel, Ziditorul a poruncit peştilor să intre în mreajă şi ei, fiind ascultători chiar dacă nu au raţiune, au intrat acolo spre hrana oamenilor, spre hrana Apostolilor şi a acelora care Îl ascultaseră până la momentul minunii. Evident, după o astfel de faptă Sfântul Petru este cuprins de teamă, văzând că în faţa lui stă Însuşi Dumnezeu. El realizează de acum că numai Dumnezeu poate să poruncească şi făptura să asculte. Cuprins de o asemenea înfricoşare, el mărturiseşte: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (v. 8). Iată prin urmare cum, în faţa adevărurilor divine, uimirea se transformă în smerenie şi în ascultare. Iată cum minunea îl transformă pe Sfântul Petru într-unul din cei mai mari propovăduitori ai tainelor şi minunilor dumnezeieşti. Şi noi, evident, în asemenea împrejurări nu putem să fim decât cu mintea la Dumnezeu şi să spunem: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”.

„Tu ai cuvintele vieţii veşnice, Doamne”

Deci, din această Evanghelie învăţăm că vorbele Mântuitorului Iisus Hristos merită şi trebuie să fie aşezate în cămara sufletului nostru. Apoi, ori de câte ori ascultăm Sfânta Evanghelie, trebuie să reţinem cuvântul lui Dumnezeu şi să-l păstrăm cu multă atenţie în mintea şi sufletul nostru, pentru că el este hrana noastră spirituală. Dacă ne aducem aminte de cuvântul Domnului, în mod sigur că vom împlini şi poruncile Lui, aşa cum El Însuşi ne spune: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Matei 14, 21). Ca atare, dacă iubim pe Dumnezeu cu adevărat, trebuie să păstrăm cuvintele Lui şi să le şi împlinim cu fapta. Le învăţăm cu dragoste şi delicateţe, păstrându-le în suflet toată viaţa noastră, ca ele să devină milostenie, iubire, îngăduinţă faţă de semenii noştri. Apostolii, ducând cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos în întreaga lume, au schimbat firea oamenilor, aceştia „din pescari au devenit apostoli şi din păgâni mucenici”. Mai apoi, cei veniţi la credină s-au făcut propovăduitori şi mărturisitori ai Cuvântului înomenit, înţelegând din experienţă că El este Izvorul vieţii veşnice, după cum ne spune Sfântul Apostol Petru: „Unde ne vom duce, Doamne, că Tu ai cuvintele vieţii veşnice, Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68). Deci, nu ne vom putea duce la nimeni să ne sfătuiască mai bine decât la Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru aceasta, în rugăciune trebuie să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu înomenit şi să-l primim în sufletul nostru aşa cum l-au primit sfinţii. Să astupăm urechile faţă de lumea pământească pentru o vreme, ca să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să rămânem veşnic uniţi cu El. Cuvântul lui Dumnezeu este iubire, lumină, înţelepciune, care ne dă într-adevăr consistenţă existenţei noastre chiar şi când suntem săraci, asupriţi, necăjiţi, înfometaţi sau batjocoriţi de alţii.

„De acum înainte vei fi pescar de oameni”

Ultimele cuvinte ale Mântuitorului din această Sfântă Evanghelie ne încurajează şi pe noi, ca şi pe Sfântul Petru: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (v. 10). Ele sunt un îndemn pentru noi ca să nu ne temem niciodată, ci să primim chemarea Mântuitorului Hristos întocmai după cum doreşte El. Domnul ne cheamă în diferite moduri şi în diferite momente ale vieţii noastre, noi primind cunoaşterea Lui într-o experienţă concretă. El ne cheamă să fim preoţi adevăraţi, ne cheamă să fim episcopi evlavioşi, ne cheamă să fim demnitari ai adevărului, ne cheamă să fim slujitori ai oamenilor, într-un cuvânt, ne-a chemat să fim oameni. A fi om e un lucru mare în societatea de astăzi. A fi creştin e cu adevărat şi mai mare. A fi sfânt este însă dumnezeiesc. Aşadar, chemarea de astăzi dorim să răsune în sufletele noastre, ca şi pe noi să ne aleagă Mântuitorul Iisus Hristos, deşi nu avem nici un merit. Nu am făcut nici o faptă bună, iar dreptatea noastră este înaintea Sa, cum spunem într-o rugăciune de la Sfântul Maslu, „ca o cârpă lepădată”. Cu toate acestea, din iubire de oameni, Dumnezeu Tatăl ne-a făcut să fim fraţi ai Fiului Său în Duhul Sfânt, prin Taina Sfântului Botez. Suntem, deci, copii ai Tatălui Ceresc şi fraţi ai Mântuitorului Iisus Hristos, ca să slujim Biserica noastră Ortodoxă, să slujim unii altora în iubire, ca întru credinţă şi cu dragoste să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin!