Lucrarea tipografică în Cetatea Râmnicului

Prima tipografie de la Râmnic, ctitorită la 1705, a fost cea a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul (†1716). În anul 1860, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1850-1868) a înfiinţat și el la Râmnicu Vâlcea o tipografie proprie și a tipărit importante și numeroase cărți de slujbă şi de învăţătură bisericească.

Prima tipografie de la Râmnic, ctitorită în anul 1705, a fost cea a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, Episcopul Râmnicului-Noul Severin (1705-1708). Mai înainte de a fi hirotonit episcop, în anul 1694, Sfântul Antim a înființat la Mănăstirea Snagov, cu ajutorul domnitorului, o ti­parniță, cu imprimare în limbile română, greacă și arabă. Când a plecat la Râmnic, fiind hirotonit episcop, sfântul a luat cu sine o parte din tiparnița de la Snagov, pe care a insta­lat-o la episcopie.

Folosul duhovnicesc al tiparului râmnicean

Cu tiparnița adusă de la Mănăstirea Snagov, Sfântul Antim a tipărit primele cărţi bisericeşti în limba greacă: „Antologhion (Floarea Darurilor)”, „Evanghelia”, „Tomul Bucuriei” și „Evhologhion” (1705), apoi „Cuvânt panegiric la Sfântul Nicolae”, scris de Sfântul Radu Brâncoveanu, „Slujba Născătoarei de Dumnezeu” și „Cuvânt la Patima Domnului”, scris de Gheorghe Maiota (1706). Tot în anul 1706 apare „Molitfelnicul”, în limba română, traducere a celei dintâi cărţi în limba bulgară, anume „Kiriacodromionul”, tipărită de Sfântul Ierarh Sofronie de Vraţa, ajutat de Mitropolitul Dositei al Ungrovlahiei. În anul 1724, Episcopul Damaschin Voinescu (1708- 1725),unul dintre făuritorii limbii literare româneşti, a înființat o nouă tiparniță la Râmnic, în care a tipărit „Ceaslovul” și „Învățătura despre șapte Taine” (1724), apoi „Psaltirea” (1725). Până la sfârșitul vieții, Episcopul Damaschin s-a ostenit cu traducerea în românește a tuturor cărților de slujbă, dar nu a mai apucat să le tipărească, ci le-a lăsat moștenire în formă de manuscris.

În anul 1726, prin osteneala ieromonahului Ștefan, numit apoi Episcop al Râmnicului, a văzut lumina tiparului „Întâia învăţătură pentru tineri”, în limbile română și slavonă, care constituie primul abecedar din Ţara Românească. Această lucrare este cel de-al treilea abecedar din țara noastră, după cel grecesc, apărut la Iaşi (1651), şi cel de la Alba Iulia (1699).

Între anii 1730-1734, prin osteneala Episcopului Inochentie (1727-1735), care a desfășurat o bogată activitate culturală, imprimând o parte însemnată din traducerile Episcopului Damaschin Voinescu, au fost tipărite cărți precum „Molitfelnicul”, „Ceaslovul”, „Triodul”, „Liturghierul” și „Catavasierul”. Spre deosebire de cărțile tipărite până acum, acestea din urmă au fost răspândite și în Ardeal și Banat.

Între anii 1737-1748, în vremea Episcopului Climent (1735- 1749), la tipografia din Râmnic văd lumina tiparului numeroase cărți de slujbă, precum: „Antologhionul”, „Octoihul”, „Penticostarul”, „Ceaslovul”, „Evanghelia”, „Psaltirea”, „Acatistierul”, „Apostolul”, „Catavasierul”, „Liturghierul”, „Cazania” etc. Episcopul Grigorie Socoteanu (1749-1764) a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, tipărind mai multe cărți liturgice și de zidire sufletească.

La rândul său, Episcopul Partenie (1764-1771) a tradus Sfânta Liturghie din limba greacă și a tipărit alte noi cărți liturgice. Episcopul Chesarie (1773-1780) a tradus și tipărit numeroase cărți de slujbă, cele mai de seamă dintre acestea fiind însă „Mineiele pe cele doisprezece luni”, tălmăcite într-o limbă îndreptată. În vremea sa au fost tipărite primele șase volume, în timp ce ultimele şase au văzut lumina tiparului între anii 1780-1792, în vremea Episcopului Filaret, urmaşul său.

Tipografia Sfântului Calinic

În anul 1860, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1850-1868) a înfiinţat la Râmnicu Vâlcea o tipografie proprie și a tipărit importante și numeroase cărți de slujbă şi de învăţătură bisericească. Fiind singura tiparniţă din regiune, la 26 ianuarie 1867, cu un an înainte de moartea sa, Sfântul Ierarh Calinic a donat tipografia, cu tot inventarul acesteia şi cărţile aflate în depozit, oraşului Râmnicu Vâlcea, cu îndatorirea ca veniturile obținute să fie folosite în folosul comu­nității, astfel: o jumătate pentru întreţinerea Schitului Frăsinei, iar cealaltă jumătate pentru întreţinerea şcolilor din Râmnic, a studenţilor săraci şi a seminarului teologic.