Mai poate fi astăzi omul bun?

Ne întrebăm din ce în ce mai des şi cu oarecare tristețe dacă, în vremea noastră, omul mai poate fi bun. Dacă această calitate mai are aureola unui gest sacru. Sunt atâtea momente murdare, urâte, doldora de neghiobii, încât avem sentimentul că bunătatea a dispărut de pe faţa pământului.

Realitatea cea mai apropiată ne dezvăluie o răutate dusă uneori chiar la extrem. Marea răutate se divide apoi în mici răutăţi, în felii pline de fiere, în mici segmente de vrajbă, care de abia aşteaptă să se descompună în certuri dezlănţuite... E deprimant să analizezi această plagă: răutatea, care ne amărăşte viaţa zi de zi. Cearta, ca fenomen mutat din natură (unde se mai numește și furtună, cutremur, erupție vulcanică) în comunitatea umană, în mediul familial, devine gâlceavă, scandal, crimă chiar. Și cu cât e mai aprinsă cearta, cu atât ea răcește pe o mai lungă durată relațiile dintre oameni. Savanții și înțelepții lumii au demonstrat că cearta, cu toate fațetele ei, n-a făcut niciodată pe nimeni mai bun sau mai înțelept și nici n-a vindecat vreunul dintre cusururile omenești. Şi atunci, cum se poate salva un om bun din această nebunie a răutăţii? Cum poate el singur să ţină piept unui torent greu de stăvilit? Oare, amabilitatea poate ea să compenseze cu ceva?

Ce ne costă să fim amabili?

Desigur, este de folos şi amabilitatea, dar ea nu înseamnă bunătate. A fi amabil poate însemna şi a-ţi schimba comportamentul de ochii lumii şi a surâde cu subînţeles în faţa semenului. Îngăduinţa şi toleranţa sunt şi ele utile, dar nici ele nu înseamnă bunătate. Ele nu au putere de extindere şi nu au şansa de a ne cuprinde pe toţi la un loc. Aşa încât, în bunătate, uniformizarea este unica soluţie. Altfel, omul bun rămâne un singuratic. „Omul bun e nebun”, aşa precum îl categorisesc semenii lui adeseori. Șicanele pe care le azvârlim unii altora, învinuirile care nu se mai termină, împăcările ad-hoc, palmele date cu zgomot, pumnii primiţi sub centură, violenţele din rândul copiilor fac ca omul să-şi piardă demnitatea, să se sălbăticească. Nu mai vedem obrazul care se întoarce ca să-şi primească cealaltă palmă. Se face încă mare confuzie între bârnă şi pai. Clemenţa e o vorbă de clacă. Dreptate au numai câţiva, bani la fel, putere, nu mai încape vorbă, tot câţiva! Ceilalţi... raiul, iadul! Dumnezeu ştie!

De ce vorbim urât?

Ca preot, ca trăitor al vremurilor actuale, m-am întrebat de multe ori ce îi face pe oameni să renunţe la „poezia naturală a vorbirii”, la frumuseţea ei de fond şi de formă, şi să o înlocuiască cu un grai brutal, inexpresiv, neîngrijit sau adânc impregnat de demonul imprecaţiei. Ce îi determină pe oameni să nu mai fie cuviincioşi în cuvânt? Pentru că descindem toţi din Acel Cuvânt al începuturilor şi, deci, din acelaşi Logos care a primit pentru veşnicie umanitatea în el Însuşi, îndumnezeind-o fără să o eclipseze, ba dimpotrivă, dându-i un nou contur fiinţial… și atunci, de ce gândim şi simţim rău? De ce vorbim urât? În spatele cuvintelor, al fiecărui cuvânt, stă, negreşit, o stare sufletească, un reflex al spiritului. De ce nu conştientizăm noi asta? Cine nu a simţit, bunăoară, distanţa dintre frumuseţea afectivă a limbajului, pe care îl foloseau bunicii şi părinţii noștri în poveştile copilăriei, cel al dascălilor de odinioară şi al autorilor sfinţi, pe care i-a citit în liniştea ceasurilor de zidire interioară, şi limbajul şchiop şi bolnav al multor semeni de-ai noştri, propagat în public fără nici o jenă? Printre cauzele fenomenului ar putea fi şi un amestec nefast de penurie culturală, moralitate precară şi răutate a cugetului. Gândim şi simţim rău! Nu mai ştim să conturăm caracteristica definitorie ca fiinţe cuvântătoare! Percepem lumea şi realităţile ei în funcţie de limba pe care o întrebuinţăm, de bogăţia nuanţelor sale semantice. Vorbirea actuală suferă de o cădere pe trei planuri care, din nefericire, nu rămân disjuncte. Primul este cel referenţial, unde se regăsesc tot mai puţin paradigmele culturii creştin-umaniste, vectorii axiologici ai căutării adevărului, demnităţii, înţelepciunii, iubirii autentice de Dumnezeu şi de om. Sunt preferate, în schimb, temele mărunte, conjuncturale, menite să coboare până jos de tot registrul antropologic, clădit în clasicitate şi desăvârşit spiritual prin chipul evanghelic al creştinului. Al doilea plan, cel gramatical, agonizează adesea din cauza multelor erori, a ignoranţei şi a grotescului stilistic. Cel de-al treilea plan, acela la care se manifestă maladia limbii, îl reprezintă atitudinea vorbitorilor: agresivitate primitivă, dominaţie vocală, tonuri stringente, mutilarea dialogului etc. În concluzie, nu ne trebuie un efort prea mare pentru a intui că vindecarea modului nostru de a gândi şi de a vorbi rezidă în educaţie şi bun-simţ. Aceasta cheamă însă, dincolo de reguli şi metode, la o însănătoşire lăuntrică a persoanei, ceea ce nu se poate realiza decât prin aşezarea sub tainica veghe a Cuvântului divin.

„Bogăția bunătății lui Dumnezeu”

Dincolo de toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că singura cale de a ne înstrăina de răutate sau de vorba deşartă şi de a ne apropia de bunătate este calea deschisă nouă de Iisus Hristos Care a zis pentru toate veacurile: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”. Şi această cale o cultivă Biserica întemeiată de El pe Cruce. Venind pe calea Bisericii, omul poate accede la bunătate, pentru că ea încă există cu adevărat şi poate să-l transforme subit, precum s-a întâmplat cu Saul pe drumul Damascului. Ne stau la inimă, în acest sens, rostirile Sfântului Apostol Pavel, care ne vorbește de „bogăția bunătății lui Dumnezeu” și de îndemnul la pocăință și iertare (Romani 2, 4), și aceasta, pentru că El, Iisus Domnul, vrea ca toți oamenii cărora le oferă bunătatea Lui în dar să devină, la rândul lor, buni (I, Timotei 2, 4). Fără El, fără ajutorul Lui, nimeni nu poate face nici un bine, nici o bunătate (Romani, 3, 12). De aici urmează că acest dar al bunătății lui Dumnezeu, transmis prin har, trebuie însușit, cultivat și desăvârșit, pentru ca el să devină virtute (prin conlucrare cu harul), numărându-se, astfel, între virtuțile numite „roade ale duhului” (Galateni 5, 22).
Omul poate redeveni bun!

În acest sens activând Biserica, în decursul veacurilor, ca slujitoare a lui Dumnezeu în bunătate și în duhul sfânt (II Corinteni 6, 6), a menținut neîncetat pe fiii ei în această bunătate. Numai așa ne dovedim și noi, astăzi, „ramuri verzi, demni de mântuirea și iubirea Lui, dacă vom purta bunătatea cu smerenie, ca pe o îmbrăcăminte în lumină și har” ( Coloseni 3,12). Căci împreună cu El, Hristos ne-a ridicat moartea păcatului și împreună ne-a rânduit în casa slujirii, ca să arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi Hristos Domnul (Efeseni 2, 6-7). Așadar, omul poate redeveni bun! Aflându-ne în perioada de urcuș duhovnicesc spre praznicul cel mare al Învierii, este la îndemâna noastră să constatăm că răul și urâtul, cu toate fațetele lor, nu sunt ontologice, ci doar accidentale. Doar Frumosul, Binele și Adevărul sunt ființiale! Deci, luaţi aminte, oameni buni: viaţa e frumoasă şi merită să fie trăită, şi nu urâţită de răutăţile zilnice. Desprindeţi-vă din mrejele patimilor şi păcatelor de tot felul şi evitaţi situaţiile limită, care vă fac să scoateţi în faţă veninul şi răutatea. Nu-i uşor să faceţi asta, dar nici imposibil. E singura şansă de a ne afla în comuniune unii cu alţii. E singura cale, pe care putem ajunge cu speranță la poalele Crucii!