Mircea cel Bătrân, domnitor harnic şi credincios

În zilele lui Mircea cel Bătrân, de la a cărui naştere în ceruri se împlinesc astăzi 600 de ani, Biserica Ortodoxă s-a bucurat de vrednică cinstire, împlinind un rol istoric în viaţa domnitorului şi a ţării. De aceea, marele domn a rămas în memoria noastră, a românilor, ca precursor al Marii Uniri, mare apărător de neam şi ţară, mărturisitor neobosit al dreptei credinţe.

Se pare că, în vremea domniei marelui Mircea, Sfântul Nicodim şi Mitropolitul Antim al Ungrovlahiei au purtat corespondenţă cu vestitul Patriarh bulgar Eftimie de Târnovo (1375-1393), care „se bucura de o excepţională vază la toţi ortodocşii”. Menţionarea, în acest context, a legăturilor Sfântului Nicodim cu învăţatul patriarh isihast de la sudul Dunării are ca scop şi consemnarea acelei opinii potrivit căreia în frescele din pronaosul Coziei există unele inscripţii, precum cele din „Sinaxar”, scrise în ortografia pre-eftimiană, în timp ce altele - din „Acatistul Maicii Domnului” - sunt redactate în ortografia de tranziţie spre noua scriere stabilită de cârmuitorul Bisericii Bulgare. Conform cercetărilor, Eftimie este cel care a scris „Viaţa Sfintei Filofteia”, originară din Târnovo, ale cărei moaşte au fost întâmpinate de Mircea cel Bătrân şi aşezate, se pare, în biserica Mitropoliei de Argeş, după ce în 1393 poposiseră în oraşul Vidin, cucerit de turci în 1396. Probabil, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, tot în timpul domniei lui Mircea, pentru scurtă vreme au poposit în Ţara Românească şi moaştele Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, strămutate apoi la Belgrad, iar din 1521 la Constantinopol. După cum se ştie, în 1641, ele au fost aduse definitiv la Iaşi, la iniţiativa domnitorului Vasile Lupu (1634-1653), care ar fi plătit turcilor, la propunerea Patriarhului Partenie al Constantinopolului, 300 de pungi cu aur.

Ctitorii, daruri şi danii

Constatăm acum o grijă deosebită pentru viaţa monahală şi traiul clerului de mir, prin repararea şi înzestrarea bisericilor vechi ale înaintaşilor săi sau prin ctitorirea altor aşezăminte, menite să întărească credinţa şi să menţină unitatea românilor din provinciile stăpânite. Având importante resurse materiale, Mircea a fost principalul ctitor şi binefăcător, înălţând şi sporind în frumuseţe, prin însemnate danii în produse şi sate şi diverse privilegii şi imunităţi, centrele monahale de la Vodiţa (Mehedinţi), Tismana (Gorj), Vişina (Gorj), Cotmeana (Argeş), Brădet (Argeş), Dealu (lângă Târgovişte), Snagov (lângă Bucureşti), Nucet (Dâmboviţa), Coşuştea (Crivelnic, Mehedinţi), Glavacioc (Strugalea, la sud de Giurgiu), Bolintin (tot în Giurgiu), Polovragi (Gorj), Cetăţeni (Câmpulung) etc., unele atribuite lui Negru Vodă, altele construite de Basarab I, Vlaicu, Radu I şi Dan I. Interesul deosebit manifestat faţă de Biserica ţării l-a determinat pe domnitor să-şi reverse din destul mila asupra Mitropoliei din Târgovişte, ajutând totodată şi bisericile din Silistra (Cuvioasa Parascheva), Niculiţel (Sf. Atanasie), Enisala şi Murighiol, vetre de rugăciune cu un oarecare rost în viaţa spirituală a neamului nostru. Grija şi dărnicia lui Mircea au contribuit la repararea bisericii domneşti din Curtea de Argeş şi a vechilor ctitorii ale târgului Bucureşti, dar n-a uitat nici satele şi nici cetăţile, cărora le-a construit sau le-a dat milostenie pentru bisericile de mir: Drobeta-Turnu Severin, Curtea de Argeş, Câmpulung, Râmnicu Vâlcea (Cuvioasa Parascheva), Braşov („Sf. Nicolae”-Şchei) şi Hârtieşti (Argeş), pe care unii cercetători o văd asemănătoare ca plan cu bisericile mănăstirilor Cozia, Brădet sau Dealu.

Cozia şi Tismana, două ctitorii dragi ale domnitorului muntean

Dragă inimii sale a rămas Mănăstirea Cozia, necropola marelui voievod, care alături de aşezământul de la Tismana, ctitoria familiei, a beneficiat de statutul de „samovlastie” (de sine stătătoare). Construită între anii 1387 și 1381, după modelul bisericilor sârbeşti de pe Valea Moraviei, pe temeliile uneia mai modeste, care „exista în prima jumătate a secolului al XIV-lea, probabil chiar înainte de întemeierea Ţării Româneşti”, Cozia va ocupa un loc de seamă în preocupările lui Mircea, fiind înzestrată cu venituri, scutiri de dări, sate şi moşii, care au făcut din vechea vatră monahală a doua mănăstire din Ţara Românească, în ceea ce priveşte situaţia materială. Din cele 31 de acte interne păstrate de la domnitor, 11 privesc Cozia - peste o treime -, ceea ce indică importanţa atribuită de el acestei lavre călugăreşti.

Umbra lui Mircea la Cozia

Ceea ce ne interesează şi a interesat mai mulţi cercetători îna­intea noastră, între altele, este vechimea locaşului de pe malul drept al Oltului, despre care, de-a lungul timpului, s-au purtat numeroase discuţii, neînţelegerile ivindu-se de la cele două hrisoave emise la 20 mai 1388 de Mircea, prin care domnitorul înzestra aşezământul cu diferite danii. Pentru elucidarea acestei ches­tiuni, arătăm că în primul document se subliniază existenţa unei mănăstiri, ridicată de voievod, din „temelie”, în numele Sfintei Treimi, „la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia”, iar în al doilea se notează „la locul numit Călimăneşti pe Olt”. Deşi unii istorici au afirmat că este vorba despre o singură ctitorie, această nepotrivire de nume, în ceea ce priveşte locul sfintei aşezări, i-a făcut pe alţii să admită existenţa a două construcţii, una la Călimăneşti, iar cealaltă la Cozia. Este suficient să înşirăm numele câtorva: Ion Donat, P.P. Panaitescu, Emil Lăzărescu etc., care au scris pagini de mare autoritate istorică asupra Coziei pentru a limpezi subiectul, ca să ne dăm seama de importanţa acordată acestui sfânt locaş. Pornind de la izvoarele deja consacrate şi continuând cu o îndelungată analiză, P.B. Hasdeu, Nicolae Iorga, Ion Ionescu şi Victor Brătulescu au admis existenţa a două aşezări monahale din vremea lui Mircea cel Bătrân: Călimăneşti şi Cozia sau Nucet, dovedite documentar. Spre această ipoteză pledează şi Tit Simedrea, care localizează Mănăstirea „Călimăneşti pe Olt” la ruinele numite Cozia Veche, dar şi preotul Dumitru Bălaşa, care, după diferite investigaţii la faţa locului, identifică biserica de la Călimăneşti cu Mănăstirea Ostrov, ce reapare în istorie la 26 aprilie 1500 ca aşezământ de maici. De altfel, vestitul istoric a tras această concluzie luând în considerare şi opinia lui Nicolae Iorga, care, vorbind despre cele două aşezăminte, menţionează în 1929: „Când Mircea se arătă aplecat să clădească şi el un locaş de închinare pentru călugări, încă înainte de moartea lui Nicodim, la 1388, el puse pe Gavriil în fruntea soborului de la Mănăstirea Călimăneşti, care se uni apoi cu cealaltă ctitorie a lui din acelaşi an, Cozia, cea cu săpături sârbeşti la ferestre şi cu frumoasa pictură în cadre mici pe fond albastru în pronaos”. Şi se întreabă în continuare: „Mănăstirea Călimăneşti să fie bisericuţa din Ostrov, refăcută de Neagoe?”.

Nu în ultimul rând, trebuie evocată, în acest sens, opinia lui Aurelian Sacerdoţeanu, care arată: „Nimic nu ne împiedică să facem două presupuneri: fie existenţa unei mănăstiri mai vechi, căreia i-au făcut danii Radu şi Dan voievozi, ceea ce este mai puţin probabil, fie că Mircea însuşi înainte de a fi domn s-a gândit să-şi facă, întocmai ca orice feudal al vremii, o mănăstire a lui care să-i fie şi gropniţă şi pentru aceasta a primit sprijinul tatălui şi al fratelui, ceea ce este mai probabil. Aceasta cu atât mai mult se poate presupune cu cât, când a luat domnia, era destul de înaintat în vârstă”.