„N-au trebuinţă să se ducă. Daţi-le voi să mănânce!”

În Duminica a 8-a după Rusalii, Biserica noastră ne prezintă o frumoasă pericopă evanghelică în care Îl descoperim pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, purtând multă grijă oamenilor, atent fiind la nevoile lor sufleteşti, însă deopotrivă şi trupeşti, hrănindu-i, înmulţind pâinile, ca Unul ce este El Însuşi „pâinea vieţii”.

După ce, la porunca lui Irod, i se taie Sfântului Ioan Botezătorul cinstitul său cap şi Înaintemergătorul Domnului, deschizătorul căii mântuirii noastre, devine victimă a josnicelor fapte ale oamenilor, într-o atmosferă de puternice emoţii, Îl vedem pe Iisus primind tragica veste. Ucenicii lui Ioan „au luat trupul lui şi l-au înmormântat” (Matei 14, 12) şi au venit la Iisus să-I vestească, iar Dumnezeiescul Învăţător „s-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu” (Matei 14, 13), căci nu venise încă vremea să arate tuturor Dumnezeirea Sa. După moartea dascălului lor, ucenicii lui Ioan devin tot mai ataşaţi de Domnul şi vin alături de Acesta. Asemenea şi mulţimile de oameni, care nu se înspăimântă, ci Îl urmează pe Domnul. „Atât de mare le era dorul de Iisus, atât de mare le era dragostea de El. O astfel de dragoste şi un astfel de dor biruie totul, înfruntă orice primejdie. Din pricina aceasta au luat îndată şi răsplată” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Mulţi „au alergat acolo pe jos de prin toate cetăţile”

Adeseori Îl vedem pe Domnul nostru Iisus Hristos învăţân­du-ne să evităm răutatea oamenilor, îndepărtându-ne din calea lor. El Însuşi se arată plin de înţelepciune şi nu vrea să folosească puterea Sa dumnezeiască, ci pleacă din calea lui Irod. Mai îna­inte, după ce aflase de întemniţarea lui Ioan, plecase în Capernaum (Matei, cap. IV). Se îndreaptă acum spre un loc mai liniştit, pustiu, în răsăritul Mării Galileei, „aproape de cetatea numită Betsaida” (Luca 9, 10). Mulţi „au alergat acolo pe jos de prin toate cetăţile” şi au sosit în acel loc chiar înaintea ucenicilor Domnului (Marcu 6, 34).

Mulţimile Îl însoţeau pretutindeni pe Domnul, fiindcă „vedeau minunile pe care le făcea cu cei bolnavi” (Ioan 6, 2). Mulţi erau cei care plecau de acolo sănătoşi. De pe o parte pe cealaltă a Mării Galileei, mulţimile Îl întâmpinau. Iar Domnului „I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor” (Matei 14, 14). Cu toţii Îl simţeau ca pe păstorul lor. Acestora le vestea cuvântul mântuirii, dar le tămăduia şi neputinţele trupeşti, îmbinând propovăduirea cu minunea. Cuvântul Lui era despre Împărăţia cerurilor, dar minunile pe care le lucra arătau că această Împărăţie a sosit deja. Şi învăţându-i pe aceia, ne învaţă şi pe noi că nimic nu este mai strâns şi mai puternic decât legătura păstorului cu turma sa, o legătură ce se realizează şi se întăreşte prin permanent dialog.
Însă „s-a făcut seară”, iar ucenicii au venit să-I reamintească lui Hristos că „locul este pustiu şi vremea iată a trecut”. Şi pentru că locul este pustiu şi oamenii au trebuinţă de hrană, apostolii Îl roagă pe Domnul să le dea drumul mulţimilor, „ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare” (Matei 14, 15).

Mulţimile obosite şi înfometate nu îndrăzneau să-I ceară hrană

Hristos este iubitor de oameni, dar şi ucenicii Săi poartă permanent grijă de semenii lor. Ei ştiu că mulţimile acelea de oameni săraci trebuie hrănite, iar merindele, în entuziasmul ce îi chemase, urmându-L pe Domnul, le lipseau. De unde ar fi putut afla aici hrană, când locul era pustiu?

Acele mulţimi de oameni arătaseră credinţa lor şi, măcar că erau sărace şi adeseori înfometate, Îl însoţiseră pe Învăţătorul lor pretutindeni. Iar Domnul, răsplătindu-le pentru credinţă, le vindecase pe bolnavii lor. Acum mulţimile obosite şi înfometate nu îndrăzneau să-I ceară hrană. Îl respectau prea mult şi, iubindu-L, era mai important pentru acei oameni să fie alături de El. Cât despre ucenicii Domnului, ei erau încă nedesăvârşiţi şi nu se aşteptau la minunea ce avea să se petreacă.

Mântuitorul le zice: „N-au trebuinţă să se ducă (să-şi cumpere mâncare). Daţi-le voi să mănânce” (Matei 14, 16). Căci ucenicii vedeau în Hristos un om şi, măcar că făcuse înaintea lor atâtea minuni, ei vorbeau cu El ca şi cu un om. De aceea, Îi răspund: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti” (Matei 14, 17). Evanghelistul Marcu spune că apostolii I-au adresat Domnului o altă întrebare: „Să mergem noi să cumpărăm pâini de 200 de dinari şi să le dăm să mănânce?” (Marcu 6, 37). Deşi suma părea mare, însemnând 6 x 200 de pâini, adică 1200, ea nu ar fi fost suficientă pentru a hrăni mulţimile. Şi apoi se apropia venirea nopţii şi erau departe de localităţile învecinate. Aşa că, omeneşte, apostolii nu puteau găsi o soluţie realizabilă. Trei dintre Evanghelişti erau atunci de faţă, iar mărturia lor a ajuns până la noi. Sfântul Ioan Evanghelistul redă şi întrebarea adresată de Hristos Apostolului Filip: „De unde vom cumpăra pâine, să mănânce aceştia?” Iar Filip răspunde: „Pâini de 200 de dinari nu ne vor ajunge, ca să ia fiecare câte puţin” (Ioan 6, 5-7). Însă Domnul „ştia ce avea să facă”. „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti” (Matei 14, 17). Iar El le-a zis: „Aduceţi-Mi-le aici”. Şi a poruncit să se aşeze mulţimile pe iarbă.

Cerându-le apostolilor să aducă, pentru hrănirea mulţimilor, puţina lor hrană (cinci pâini şi doi peşti), Mântuitorul ne învaţă că, „măcar şi puţine de avem, se cuvine să le cheltuim întru iubirea de străini, pentru că şi Apostolii, puţine având, le-au dat mulţimilor”. Şi după cum acea hrană, puţină fiind, s-a înmulţit, asemenea şi cele ale noastre, chiar dacă sunt puţine, se vor înmulţi, cu ajutorul Dătătorului tuturor.

Să privim bunătatea Domnului, care nu lasă lucrarea Sa neîncheiată, nu lasă nici cele mai mici lipsuri ale noastre să ne necăjească. Să ne închipuim ziua aceea, despre care vorbesc Sfinţii Evanghelişti, cu mulţimile care Îl urmaseră pe Mântuitorul în pustiu şi nu se despărţiseră nici o clipă de El. Îi sorbiseră cuvintele dumnezeieşti, Îi primiseră învăţătura, mângâierea, se întăriseră cu nădejdea pe care El o picurase în sufletele lor. Ba încă îi şi vindecase pe cei mai bolnavi dintre cei prezenţi. Multe erau roadele acelei zile petrecute de mulţimi în preajma Domnului.

Sufletele le erau pline de bucurie şi nădejde, trupurile nu simţeau oboseala şi nimeni nu era nemulţumit, nimeni nu se mai gândea să plece pe la casa sa. Domnul ştia însă că toţi acei oameni aveau nevoie şi de hrana cea de zi cu zi, ştia că ei aveau să simtă de îndată şi foamea. De aceea, El Îşi duce misiunea zilei până la capăt şi îi hrăneşte, împlinind toate cele necesare.

Porunceşte Sfinţilor Apostoli să aducă cele cinci pâini şi cei doi peşti pe care îi aveau cu dânşii. Mulţimile stau pe iarbă, smerite. Iar El, „luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor” (Matei 14, 19).

Mulţumirea datorată lui Dumnezeu

Domnul „a căutat la cer” ca să-i încredinţeze pe oameni că El „este de la Tatăl şi egal cu Tatăl”. Este egal cu Tatăl, fiindcă lucrează totul cu putere dumnezeiască. Este de la Tatăl, căci face totul cu smerenie. „Nu face toate minunile numai cu propria Sa putere, dar nici nu le face pe toate numai cu ajutorul Tatălui.” Uneori lucrează minuni cu propria Sa putere, alteori rugân­du-se de Tatăl. Când sunt minuni mai mici, ridică ochii la cer. Când săvârşeşte minuni mai mari, „le face toate cu propria Sa putere”. Iar acum, la înmulţirea pâinilor, priveşte la cer şi ne arată deopotrivă dumnezeirea şi omenitatea Sa, dar ne învaţă în acelaşi timp „să nu ne aşezăm la masă până nu mulţumim Celui ce ne-a dat hrană” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Dumnezeu este Cel Care face ca pământul să rodească, spre folosul nostru, al oamenilor. El este Cel Care, pentru mulţimile de oameni, înmulţeşte, după nevoile lor, pâinea şi peştele, ca Unul Ce este stăpân al pământului şi al mării. După ce le vindecase celor prezenţi trupurile lor şi ale celor apropiaţi lor, acum Domnul face bine tuturor, ca toţi să se bucure de darul Lui. Înmulţirea pâinilor şi a peştilor are loc în pustiu, ca nimeni să nu se îndoiască de veridicitatea minunii. Ca nimeni să nu creadă că ucenicii Domnului au adus acea hrană din vreun sat apropiat.
Apostolii Domnului erau ei înşişi pătrunşi de învăţătura Sa şi nu acordau o mare atenţie hranei. De aceea, aveau cu ei hrană puţină şi nepretenţioasă, căci erau mai atenţi şi dornici să primească hrană pentru sufletele lor.

Minunea înmulţirii pâinilor întăreşte credinţa Sfinţilor Apostoli. Lor le dă Domnul pâinile şi ei le împart mulţimilor, cinstindu-i şi convingându-i totodată că minunea este adevărată. Mâinile ucenicilor sunt „martore” ale minunii. Tot ei sunt cei care i-au aşezat pe oamenii înfometaţi pe iarbă. Ei le împart pâinile şi peştii. Domnul le hrăneşte tuturor nu numai trupurile, ci le instruieşte şi sufletele.

Mulţimile primesc mâncăruri simple, hrana comună a locuitorilor din jurul locului, peşte şi pâine. Toţi primesc la fel, iar nu unul mai mult şi altul mai puţin, căci Domnul „îi învaţă să se socotească la fel unii faţă de alţii şi toate bunurile pământului să le fie comune” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Trupul și Sângele dătător de viață

Pericopa evanghelică de astăzi ne trimite cu gândul şi la o altă realitate spirituală a vieţii noastre creştineşti. Ne spun Sfinţii Evanghelişti că Mântuitorul a binecuvântat pâinile privind spre cer, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor Săi şi mulţimilor. Recunoaştem aici momentele centrale ale Jertfei liturgice. Este centrul întregii noastre vieţi creştine, la care suntem chemaţi cu toţii să luăm parte. Pe Altarul Sfintelor noastre biserici, „frângerea pâinii” este momentul cel mai sfânt la care suntem chemaţi, când mulţumim pentru toate cele pe care le primim de la Domnul. Suntem conştienţi de cuvintele Domnului: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53).

Întăriţi astfel, să ascultăm îndemnul Bisericii noastre de a-L găsi pe Domnul şi de a-L primi, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Său, Care Se jertfeşte neîncetat pentru noi, spre iertarea păcatelor noastre şi spre viaţa de veci. Amin!