Pilda de mărturisire a Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah

Luna octombrie aduce de fiecare dată cu ea bucuria prăznuirii celor dintâi între mucenici, Sfinţii Serghie şi Vah. Închinaţi cu moaştele în Catedrala Mitropolitană „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Craiova şi ocrotitori ai Facultăţii de Teologie din Bănie, cei doi mucenici au dus o viaţă aleasă despre care suntem datori noi cei de astăzi să facem mărturie.

La sfârşitul secolului al III-lea, Imperiul Roman a cunoscut o perioadă de profunde transformări politice şi administrative, transformări care au început odată cu urcarea pe tronul imperial a lui Diocleţian (284- 305), militar de carieră, capabil, bun organizator, dar în acelaşi timp rece şi un crud adversar al creştinilor pe care i-a persecutat, dând împotriva lor patru edicte de persecuţie. Pentru a putea conduce mai uşor, Diocleţian a împărţit puterea cu un vechi camarad de arme, Maximian. Acesta a primit conducerea părţii occidentale a imperiului (cu capitala la Roma), Orientul (cu capitala la Nicomidia) rămânând sub guvernarea lui Diocleţian.

Degradarea politică, ca preţ pentru mărturisirea credinţei

Pentru creştinii din Răsărit şi din Apus, urcarea pe tron a celor doi auguşti a însemnat începutul unei noi perioade de persecuţii, poate una din cele mai lungi şi mai sângeroase din istoria creştinismului. Printre numeroşii creştini care au suferit acum moarte martirică se numără şi Sfinţii Serghie şi Vah. Aceştia erau de neam roman, mari senatori şi cu funcţii înalte (Serghie era primicer din şcoala centiliilor, iar Vah era secundicer din aceeaşi şcoală) la curtea împăratului Maximian, ai cărui sfătuitori şi sfetnici apropiaţi erau. Nedorind să-l supere pe împărat, a cărui mânie şi ură împotriva creştinilor erau cunoscute, cei doi sfetnici şi-au ascuns un timp credinţa. Însă atunci când au fost acuzaţi înaintea augustului de alţi slujbaşi de la curtea imperială (din invidie pentru cinstea, prietenia şi respectul pe care le arăta Maximian celor doi) că sunt creştini, aceştia L-au mărturisit pe Hristos; fiind îndemnaţi de împărat (pentru a nu fi pedepsiţi şi pentru a risipi această „acuzaţie”) să se închine idolilor, să le aducă jertfă şi să mănânce din cele jertfite în timpul unei mari ceremonii închinate zeilor protectori ai Romei, cei doi au răspuns: „Avem în cer un Dumnezeu care nu minte, un Dumnezeu adevărat şi viu, care pe toată lumea o cuprinde şi nu este nesimţitor la fel ca idolii voştri şi noi Aceluia ne închinăm”.

Pătimirile Sfinţilor Serghie şi Vah

Întristat şi mâniat că aceşti nobili şi sfetnici apropiaţi ai săi au îndrăznit să nu-i îndeplinească porunca, împăratul a poruncit să le fie luate semnele nobiliare, să fie îmbrăcaţi în haine femeieşti şi să li se pună pe umeri cercuri de fier; aşa au fost purtaţi prin cetate, spre râsul şi batjocura tuturor. A încercat apoi Maximian să-i convingă să renunţe la Hristos, promiţându-le în schimb recăpătarea statutului şi a privilegiilor anterioare. Zadarnic a încercat împăratul, căci Serghie şi Vah nu au vrut să cadă din dragostea lui Dumnezeu şi să piardă bunătăţile cele veşnice pentru bunătăţile cele vremelnice. Atunci au fost trimişi în părţile Răsăritului, la ighemonul Antioh, cumplit chinuitor al creştinilor, spre a fi siliţi să se lepede de Hristos din frică; dacă nu se supuneau, urmau să fie chinuiţi, dar nu îna­intea ochilor împăratului, ci în ţinuturi cât mai îndepărtate ale imperiului. Aşa au plecat sfinţii din Roma, în lanţuri, trecând prin multe cetăţi până când au ajuns în cetatea Varvalisa (sau Barbalison), pe malurile Eufratului, nu departe de Antiohia Siriei, unde stăpânea Antioh. Pentru că nici acum nu au vrut să jertfească idolilor şi să se lepede de Hristos, Sfântul Serghie a fost aruncat în temniţă, iar Vah a fost bătut fără milă până când i-a căzut carnea de pe oase, iar pântecele i-a fost despicat; aşa şi-a dat sfântul sufletul său în mâinile Domnului. Deşi ucigaşii săi au vrut să-i arunce trupul afară din cetate şi să fie dat fiarelor şi păsărilor, Dumnezeu a rânduit altfel, mai mulţi credincioşi luându-i trupul şi îngropându-l cu cinste într-o peşteră. A doua zi, ighemonul a poruncit ca şi Sfântul Serghie să fie adus la judecată. În zadar a încercat ighemonul să-l convingă să renunţe la Hristos. L-a supus atunci la chinuri cumplite, poruncind ca să fie încălţat cu încălţăminte de fier, cu piroane lungi şi ascuţite care au străpuns tălpile sfântului. L-au obligat apoi să alerge înaintea trăsurii ighemonului cale de nouă stadii, ajungând până în cetatea Sur. A fost aruncat din nou în temniţă, unde îngerul Domnului i-a vindecat picioarele de răni. A doua zi a fost supus aceloraşi chinuri cumplite, fiind dus în cetatea Rosafa (în partea centrală a Siriei de astăzi) şi osândit la moarte, fiindu-i tăiat capul cu sabia. Se întâmpla aceasta în ziua de 7 octombrie a anului 296. Trupul lui a fost îngropat de credincioşii din acele locuri, la mormântul său săvârşindu-se numeroase minuni. Moaştele Sfinţilor Serghie şi Vah au fost mutate în anul 431 într-o biserică ridicată (chiar deasupra mormântului Sfântului Serghie) în cinstea lor, prin strădaniile Episcopului Alexandru de Hierapolis; ruinele acestei biserici se mai văd şi astăzi. Creştinii din cetatea Rosafa au hotărât atunci să fie prăznuită pomenirea lor în fiecare an, în ziua de 7 octombrie. Tradiţia spune că în fiecare an în această zi fiarele sălbatice, ieşind din pustiile dimprejurul acelui loc, unde zăcuse mai înainte trupul Sfântului Serghie, îşi schimbă cruzimea lor de fiară în blândeţe de miel, încât nu rănesc pe nimeni, nici pe oameni, nici pe dobitoace, ci cu sfială înconjoară acel loc sfânt şi iarăşi se întorc în pustia lor. Ca o dovadă a cultului deosebit pe care-l aveau pentru Sfinţii Serghie şi Vah, creştinii din Rosafa au cerut împă­ratului Justinian (527-565) să schimbe numele oraşului lor în Sergiopolis; împăratul le-a acceptat cererea, iar urbea a devenit şi reşedinţă arhiepiscopală; mai mult decât atât, Sfinţii Serghie şi Vah au devenit protectorii armatei bizantine, precum şi ocrotitori ai mai multor biserici din Răsărit. Şi astăzi, creştinii din deşertul sirian îi au ca ocrotitori pe cei doi tineri martiri ai lui Hristos, Sfinţii Serghie şi Vah.

Închinaţi cu moaştele în Cetatea Băniei

Capetele celor doi sfinţi au fost aduse în ţara noastră, la începutul secolului al XVI-lea, de către Sfântul Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, fiind aşezate la Mănăstirea Curtea de Argeş. În 1867, Episcopul Iosif al Argeşului, cu ajutorul creştinilor binevoitori din oraşul Piteşti, a reuşit să le aşeze în racle noi, frumos împodobite. La 25 octombrie 1949, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul Firmilian al Olteniei (1947-1972) a adus sfintele moaşte la Craiova, fiind depuse în Catedrala „Sfântul Dumitru” din oraş.
„Celor ce lui Hristos au slujit neîncetat cu dragoste curată, vitejilor ostaşi ai Cuvântului să le aducem laudă luminată, pe Serghie să-l fericim că s-a învrednicit de cununa cea neveştejită, şi împreună cu el şi pe Vah cel întru răbdare a adus roadă sfinţită, ca cei ce v-aţi unit într-un gând, suindu-vă la cele cereşti, ru­gaţi-vă Domnului să ne dăruiască milele Sale dumnezeieşti” (Troparul sfinţilor).