Preotul, alesul lui Dumnezeu pentru sfinţirea lumii

Preoţia Legii vechi aducea jertfe sângeroase pentru că nu avea harul Duhului Sfânt, dar în Noul Testament Hristos a dăruit acest har Apostolilor şi urmaşilor lor, „Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană” (Evr. 9, 14). Acelaşi Duh dă putere preoţiei instituite de Mântuitorul să mijlocească jertfa euharistică, cum se spune în rugăciunea de hirotonie: „Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte”. De aceea, la slujba Hirotoniei, arhiereul se roagă ca preotul „să primească acest mare har al Sfântului Tău Duh întru viaţă curată şi credinţă nestrămutată”, să se umple de darul Sfântului Duh „ca să se facă vrednic a sta fără prihană în faţa jertfelnicului Tău”. Se observă limpede că vrednicia preoţiei vine de la Duhul Sfânt şi tot prin El este slujit Hristos. Taina Hirotoniei este cea prin care Cincizecimea devine veşnică, căci prin episcop, ca succesor al Sfinţilor Apostoli, prin punerea mâinilor şi prin invocarea Duhului, se transmite puterea Duhului Sfânt, ca „izvor preabogat al tuturor tainelor Bisericii soborniceşti prin care se dobândeşte mântuirea” (G. Florovski, Biserica, Scriptura, Tradiţia - Trupul viu al lui Hristos, Bucureşti, 2005). Dar puterea de a săvârşi Tainele şi de a învăţa nu vine de la ierarhie, ci de la Duhul Sfânt, Cel ce a întocmit Biserica şi întreaga ei orânduire, evident, cu conlucrarea factorului uman.

Taina aceasta a preoţiei în Duhul Sfânt ne este descoperită şi în viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, unde se mărturiseşte: „Fiindcă atunci când preaînţeleptul Simeon a fost făcut preot de arhiereu şi acesta a rostit asupra lui rugăciunea, iar el avea genunchiul şi capul plecat în faţa tainei, a văzut vedenie şi, iată, Duhul Sfânt coborând în chip de lumină infinită, simplă şi fără formă, a acoperit preasfântul său cap, [Duh] pe Care în cei patruzeci şi opt de ani ai preoţiei lui L-a văzut pogorându-Se peste Jertfa Sfântă adusă de el lui Dumnezeu” (Viaţa şi epoca. Scrieri IV, Sibiu, 2006, p. 264).

În Sfânta Liturghie, preotul se face mijlocitor către Dumnezeu nu numai pentru comunitatea credincioşilor, ci şi pentru întreaga creaţie. În acest sens, părintele Sofronie spune că „pregătindu-se cu frică şi apropiindu-se cu evlavie, prin însuşi conţinutul slujirii sale, preotul este atras spre tărâmul Dumnezeiescului. El începe Liturghia invocând înfricoşătorul Nume al Sfintei Treimi şi continuă să fie suspendat în Duhul între Creator şi întreaga existenţă”. Astfel stând lucrurile, preotul, pentru a îmbrăţişa „pe toţi şi pe toate” în rugăciunea sa, are nevoie de o nemăsurată lărgime a inimii în care să primească viaţa dumnezeiască dăruită lui de Duhul din Sfânta Jertfă, iar apoi să o reverse ca har divin peste oameni şi peste întreaga fire.