Prinos de laudă „celui prea-smerit între monahi”

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul (1650-1716) a fost unul dintre cei mai vrednici ierarhi ai Bise­ricii Ortodoxe Române, păs-­ torind în Țara Românească pe vremea domnitorilor Constantin Brâncoveanu, Șerban Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. Era originar din Iviria (Georgia de astăzi), încununându-se la Botez cu numele de Andrei.

În tinerețe, smeritul ierarh a căzut rob la turci, unde s-a deprins, după mărtu­ria cronicarilor, cu mește­șu­gul tiparului, „în care, cu un ta­lent înnăscut, ajunge la desăvâr­șire, devenind astfel om cu stare şi cunoscut”. Văzându-i strălucirea şi evlavia, Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Ro­mâneşti din acele veacuri, l-a chemat să ridice viaţa culturală a Bisericii din ținuturile noastre. Astfel, „venind în Țara Româ­nească, unde este sprijinit de un ieromonah Macarie şi de mitro­politul Teodosie... Sfântul Antim Ivireanul începe să înveţe limba română, ajungând la o deplină însușire a acesteia, fapt atestat în lucrările pe care le-a scris în românește” (Damian Bogdan, „Viaţa lui Antim Ivireanul”, p. 7).

Din încredințarea Sfântului Constantin Brâncoveanu, marele ierarh a scos de sub lumina tiparului peste 60 de cărţi în diferite limbi, înfăptuind astfel o lucrare apologetică şi misionară monu­mentală pentru acele vremuri. În acest scop a înființat tipografia de la Bucureşti, în anul 1678, unde a apărut prima ediţie integrală în limba română a Bibliei. Apoi cea de la Buzău, înființată în 1691, unde a tipărit, sub îndrumarea Episcopului Mitrofan, alte lucrări de valoare teologică şi culturală. Reprezentative sunt şi tipăriturile de la Snagov, din 1694, rânduite în grija Sfântului Antim Ivireanul, apoi cele de la Râmnicu Vâlcea (1705) şi de la Târgoviște (1708). Dată fiind erudiția sa, Antim Ivi­reanul a fost încurajat să tipă­rească o serie de lucrări bilingve: „Evangheliarul greco-român” (Bucu­reşti, 1693), „Liturghierul greco- arab” (Snagov, 1701) sau „Ceaslo­vul greco-arab” (Bucureşti, 1702). Aproape toate lucrările sale au fost frumos împodobite cu diverse scene biblice, motive florale sau simboluri teologice, toate alcătuite în cel mai mic detaliu de mâna marelui arhiereu.

„Apostol al cuvântului binefăcător”

Pe lângă toate aceste calităţi, cel „prea smerit între monahi” s-a dovedit „şi un apostol al cuvântului binefăcător”. Calitatea sa de misionar şi apologet al Bisericii l-a propulsat tot mai aproape de frații aflați în strâmtorare şi prigoană din diferite pricini. Aşa se face că Sfântul Antim şi-a folosit calitățile pentru a purta la ortodocșii de „peste munți” cuvântul cel ade­vărat al Evangheliei Mântuitorului Hristos. Lucrarea sa tipografică s-a făcut astfel „folositoare de suflet”, „lucru sfânt, pus în serviciul țării şi al Bisericii”. Prin el se dezvoltă grandioasa idee a Sfântului Constantin Brâncoveanu despre o folosință misionară a tiparului, tipărindu-se totdeauna „spre cea de obște folosință”. În felul acesta, el „învăța, sfătuia, mustra, îndrepta şi întărea duhovnicește pe cititorii săi. Dincolo de nevoile vieţii lui modeste de călugăr, el împlinea, tipărind, nevoile sufle­tești ale neamului românesc. Sfân­tul Antim punea în această dra­goste, bunătatea şi dorinţa de a face bine. La lumina şi la sufletul cărților tipărite, el adăuga sufletul său de binevoitor şi râvnitor, spre edificarea şi îmbunătățirea ctitorilor lui, de aproape şi de departe” (Teodor M. Popescu, „Antim Ivi­reanul, apostol şi mucenic al dreptei credinţe”, p. 92).

Grija faţă de turma cea cuvântătoare

A fost rânduit să slujească în scaunul de Mitropolit al Țării Româneşti la data de 27 ianuarie 1708, după trecerea la cele veș­nice a înaintașului său, bătrânul Mitro­polit Teodosie. Despre momentul solemn al alegerii sale dă mărturie marele logofăt şi cro­nicar al curții domnești Radu Greceanu. De la momentul înscău­nării (22 februarie 1708) au rămas memorabile cuvintele prin care Sfântul Antim s-a încre­dințat să păstreze şi să măr­turisească până la jertfa de sine Cuvântul Evangheliei Mântuitorului Hristos. „Şi mă rog bunătății Lui şi iubirii Sale de oameni să-mi lumineze mintea ca să pot propovădui cuvântul ade­vărului şi să-mi întărească inima întru frica Lui, ca să pot păstori cuvântătoarea turma Lui cea aleasă, care a răscumpărat-o cu scump sângele Său, din mâna vrăjmașului, după cum adeve­rează Petru Apostolul, zicând: «... Știind că nu cu lucruri putrede, cu argint sau cu aur v-ați răscum­părat din cea deșartă viaţă a voastră, ci era dată de la părinţi, ci cu cinstit sânge ca a unui miel fără de prihană şi nespurcat Hristos»” (Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, Chișinău, 1998, p. 12).

A „înmuiat şi copleșit inima Sfântului Constantin Brâncoveanu”

De aici începe propriu-zis urcușul mucenicesc al Sfântului Ierarh. Intrigile susţinute ale celor ce doreau să-i ia locul l-au determinat pe Sfântul Constantin Brâncoveanu, ocrotitorul său, să-i ceară demisia, la 13 ianuarie 1712. Pe motiv că ar fi uneltit împotriva domniei şi că ar fi înstrăinat șapte pungi cu galbeni, Sfântul Antim este chemat înaintea scaunului de domnie să-şi facă rechizitoriu. Se apără temeinic şi, prin cele două apologii ale sale, reușește să respingă învinuirile aduse. În răspunsul dat găsim o adevărată mărturisire de credinţă faţă de neamul, tradiția şi Biserica româ­nească. „Eu aici în țară, consemna Sfântul Antim, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă, nici mănăstirea Sneagovului nu am luat-o cu de-a sila; iară ce am lucrat în 7 ani ce am fost acolo nu atâta din venitul casei, cât din sudorile feței mele, lucrurile acelea mărturisesc la toţi şi măcar că Măria Ta nu doreau să ies de acolo, iar cine au fost pricinuitorii ieșirii mele vor da seama înaintea lui Dumnezeu, iar în calea am ieșit cu cinste şi nimenea nu mi-au luat seama, căci se vedea că am făcut şi am adaos, iar n-am stricat şi nici datorie am lăsat” (Didahiile, 97-103). Cele două apologii ale Sfân­tului Antim, argumentate clar şi concis, „au înmuiat şi co­pleșit inima Sfântului Constantin Brâncoveanu, care, convin­gân­du-se că nu se poate lipsi de sfaturile înțeleptului mitropolit, îl lasă în scaun” (Damian P. Bogdan, „Viaţa lui Antim Ivireanul”, p. 17).

Mazilit pe nedrept

După mazilirea şi martiriul binefăcătorului său domnitor, Sfân­tul Antim devine persona non-grata, fiind prigonit de Nicolae Mavrocordat (1716-1718). De data aceasta prezenţa şi lucrarea sa misionară sunt interpretate ca fiind unele vădit antiotomane. În acest context, după mai multe suplicii şi umilințe, este mazilit şi scos definitiv din scaun prin cate­risire. I-a fost luată până şi demnitatea de călugăr, fiind chemat la judecată sub numele de mirean, Andrei. Detalii despre momentul depunerii şi despre martirajul său ne sunt date de istoricul Damian Bogdan. Acesta arată mai întâi că prin cartea de caterisire, primită de la Constantinopol, „mitropolitului Antim i s-a ridicat potcapul şi i s-a pus pe cap o tichie roşie, i s-a citit şi pus în vedere sentinţa, proclamată de Poartă, de închisoare pe viaţă în străvechea mănăstire de pe Muntele Sinai, Sfânta Ecaterina. În zorii zilei, după îndeplinirea caterisirii şi ci­tirii sentinţei de închisoare şi exil, Sfântul Antim a fost urcat într-un car şi încredinţat pazei unor turci, care ajungând la Galiopoli, aproa­pe de râul Dulcia care trece prin Adrianopol, râu identificat cu Tungria, un afluent al Mariţei, ce se varsă în golful Enos din Tracia, l-au măcelărit pe marele ierarh, iar membrele sale le-au aruncat în râu, execuția făcându-se din porunca lui Nicolae Mavrocordat” (Ibidem, pp. 19-20). Era pe atunci în zilele de 12 ale lunii septembrie 1716.

În istoria poporului român au existat numeroase exemple practice ale strânsei colaborări dintre teologie şi cultură. În contextul acestui dialog se evidenţiază principalele coordonate ale etnogenezei neamului românesc. Tot de aici cresc şi se conturează cele mai importante caracteristici şi realităţi existențial-creştine.