Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Regionale Oltenia Răspunsuri ortodoxe pentru modernitate

Răspunsuri ortodoxe pentru modernitate

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Oltenia
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 01 Apr, 2019

Diferitele perioade de timp şi provocările lor oferă un istoric complet asupra implicării pe care Biserica şi-a asumat-o dintru început, adăugând de fiecare dată răspunsuri şi soluţii pentru fiecare epocă în parte. Direcţia acestei lucrări a fost una apologetic-identitară, susţinând capacitatea permanentă a omului de a se autodescoperi în raport cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu realitatea existenţei sale.

„Dacă anticii credeau că omul are o natură care nu poate fi schimbată, iar creştinii cred că omul are o natură creată şi căzută, dar care poate fi real transformată, modernii cred că omul n-are o natură dată sau creată, omul e obligat să se autocentreze la infinit, ceea ce, în condiţiile hipertrofiei tehnologicului în lumea actuală, deschide prin biotehnologie şi manipulare genetică drumul oricăror denaturări. Paradoxul omului modern şi postmodern e acela al autoafirmării unei voinţe lipsite de conţinut ontologic, al luptei libertăţii împotriva adevărului. Suferinţa sa secretă e privarea de adevăr în totalitarism şi deficitul cronic de adevăr în democraţiile liberale” („Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize perspective”, Sibiu, 2002, p. 35).

O direcţie inerentă

„Evoluţia Bisericilor Ortodoxe spre modernitate”, socotită de la căderea Constantinopolului (1453), cuprinde mai multe elemente de specificitate care au marcat în sine misiunea Bisericii. Parcurgând etapele istorice ale contextului social şi politic, Răsăritul creştin a ajuns în cele din urmă să promoveze în lucrarea sa misionară teme de maximă actualitate şi necesitate pentru iconomia evului modern şi postmodern, precum: valoarea persoanei umane, libertatea şi responsabilitatea, pacea şi dreptatea, lupta împotriva războiului sau a discriminării.

Încercările de a găsi un echilibru între oamenii de diferite condiţii sociale nu au lipsit în lumea veche, ele fiind dezbătute în amănunt de filosofii şi de moraliştii acelor timpuri, care au căutat să găsească o aplicare practică a lor. Cu toate acestea, „antichitatea păgână, a cărei cultură ne-a lăsat unele lucruri admirabile, n-a putut să se ridice în general, în morală, decât până la nivelul unor maxime frumoase, ca ale stoicilor de exemplu, şi al unor fapte generoase sau virtuţi individuale, care constituiau însă excepţii. Societatea nu s-a văzut niciodată şi nicăieri cuprinsă şi mişcată de idei mari, de sentimente sublime ca acelea care caracterizau viaţa uimitoare a creştinilor, de neînţeleasă iubire” (Teodor M. Popescu, Caritatea creştină în biserica veche, în revista „BOR”, nr. 1-3/1945, p. 21).

„Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta”

Pentru a ajunge să se exprime liber asupra acestor realităţi de fapt ale existenţei umane, Biserica Ortodoxă a trecut prin încercarea „ideologiei milenariste a celei de a Treia Rome şi a Sfintei Rusii”, reuşind să depăşească ideea unei „religii statale şi naţionale, hiliaste şi mesianice”. A urmat mai apoi „exaltarea ritualist-triumfalistă, sentimentalist-pietistă şi ­populistă” a Imperiului Pravoslavnic, încercat de sentimentul medieval de „frică” şi „respect mistic faţă de ţar şi ierarhiile statului şi ale Bisericii”, ca în cele din urmă să se ajungă prigoana comunistă. În toate aceste încercări, lucrarea mărturisitoare a Bisericii a avut o menire cu mult mai ­înaltă. Conştiinţa faptului că „Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta” îl face pe creştin „imitator al lui Dumnezeu”, fiind totodată conştient că „fericirea nu înseamnă faptul de a-l stăpâni pe aproapele, nici de a voi să fii superior celor slabi, nici de a fi bogat şi a-i constrânge cu forţa pe cei inferiori, şi nu în aceasta stă imi­tarea lui Dumnezeu, ci acestea sunt în afara măreţiei lui Dumnezeu” (A Diogene, ed., Introducere şi comentarii H.-I. Marrou (SC 33), Paris, 1965, pp. 62-66, 76-77).

În virtutea caracterului ei hristologic, Biserica are capacitatea de a aduce împreună tradiţia şi modernitatea, realizând o întoarcere perpetuă a omului spre „adevărul Bisericii” prin „stăpânirea trecutului”. De aici se înţelege că „adevărata cale ortodoxă de gândire a fost întotdeauna istorică, a inclus întotdeauna trecutul, dar nu a fost niciodată înrobită de acesta. Hristos este «Acelaşi ieri şi azi şi în veac», iar puterea Bisericii nu este în trecut, în prezent sau în viitor, ci în Hristos” (Alexander Schmemann, „O istorie a Bisericii de Răsărit”, traducere din limba engleză şi prefaţă de pr. Vasile Gavrilă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 422).

Evaluarea teologică a persoanei

Una dintre cele mai discutate probleme de ordin misionar şi apologetic ale Bisericii de Răsărit, actuală deopotrivă pentru perioada Imperiului Pravoslavnic, a fost legată de evaluarea teologică a fiinţei umane. S-a afirmat chiar faptul că gândirea rusă este una de natură „antropocentrică”. De la cei mai vechi la cei mai noi, filosofii şi teologii din acest areal au ridicat omul deasupra constituţiei materiale, aşezându-l la locul cel mai de cinste între făpturile lui Dumnezeu. În latura ei filosofică, descoperim de pildă că în om „stă închisă enigma universului”, pe care, dezlegând-o, dobândim posibilitatea să „rezolvăm problema lui Dumnezeu”. În teologie, pe de altă parte, la Florensky, Bulgakov, Florovsky, Lossky sau Evdokimov, lămuririle sunt cu mult mai complete. În om, sau mai degrabă prin el, se descoperă adevărata taină a existenţei. Omul este protagonistul celui mai grandios spectacol fiinţial care încorporează ontologic şi transpune veşnic planul lui Dumnezeu de la naştere la mormânt şi dincolo de acesta.

„Înapoi la Sfinţii Părinţi”

De data aceasta centrată pe Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi ca surse princeps de argumentare, spiritualitatea rusească descoperă prin teologie mai multe posibilităţi de înţelegere a realităţii existenţiale. În nota ei generală, omul este evidenţiat drept chip şi icoană a lui Dumnezeu în lume, microcosmos şi microtheos. Pornind de aici, teologia ortodoxă oferă mai multe lămuriri şi dă răspunsuri la realităţile contemporane, punând în prim-plan perspectiva vieţii veşnice, care se dezvoltă şi se afirmă teonom încă din această lume. Pornind de aici, „se afirmă nu doar cunoaşterea lui Dumnezeu plecând de la om, ci şi cunoaşterea omului plecând de la Dumnezeu. Ruşii sunt foarte conştienţi că omul nu este cunoscut, ci necunoscut, o taină” (Tomas Spidlik, „Spiritualitatea răsăritului creştin. Omul şi destinul său în filosofia religioasă rusă”, traducere Maria-Cornelia Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 23).

Antropologia ortodoxă oferă aşadar răspunsuri şi soluţii în contextul modernităţii, vizând de fiecare dată aplicabilitatea practică şi dimensiunea dinamică a teologiei despre existenţă. Actualitatea ei se datorează în primul rând unei înţelepciuni simple, dar deosebit de eficiente: „înapoi la Sfinţii Părinţi” (G. Florovsky, „The ways of Russian theology”, în Aspects of Church History (Collected Works of Georges Florovsky, 4), Belmont, Nordland, p. 207).