Reîntoarcerea ca reaşezare a omului în starea de fiu

În cea de-a doua duminică premergătoare Postului Mare, Biserica a rânduit spre învăţătură pilda Fiului risipitor (Lc. 15, 11-32). În aceste clipe de meditaţie duhovnicească, Mântuitorul ne vorbeşte despre păcatul înstrăinării şi ne aduce deopotrivă medicamentul duhovnicesc al reprimirii iubitoare în căldura „braţelor părinteşti”.

Pentru a înţelege mai bine dimensiunea concretă a existenţei noastre, Mân­tuitorul ne vorbeşte de cele mai multe ori în pilde. Mesajul Sfintelor Evanghelii aduce făgăduinţa vieţii veşnice cât mai aproape de modul simplu de înţelegere al omului de ieri şi de astăzi. Este o necesitate care a alimentat generaţii de-a rândul, oferind fără încetare soluţiile cele mai potrivite la încercările de tot felul. În acest sens, Evanghelia acestei duminici, numită a „Fiului risipitor”, surprinde o realitate cutre­murătoare, la fel de valabilă şi astăzi. Fie că este interpretată în notă particulară sau gene­rală, în ea ne regăsim cu toţii. Străini sau mai degrabă înstrăinaţi de iubirea dum­nezeiască, rătăcim de multe ori pe căi lăturalnice, căutând zadarnic un scop sau o explicaţie la ceea ce suntem.

Dorinţa de libertate

Sfântul Evanghelist Luca ne arată cum Domnul, aflându-se în mijlocul mulţimilor, nu tăgăduia să-i asculte pe toţi cei care se apropiau de Dânsul, fie ei „vameşi sau păcătoşi”. Pentru aceasta, Evanghelistul ne spune că „şi fariseii, şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15, 2). Cunoscând prea bine gândurile lor, Mântuitorul rosteşte trei pilde (despre oaia cea pierdută, despre drahma cea pierdută şi despre fiul risipitor), toate vizând aceeaşi tematică: bucuria regă­sirii şi aflării celor ce mai îna­inte fuseseră pierdute. Ultima dintre ele dă tonul duminicii de care ne apropiem: „pilda Fiului risipitor”. S-ar putea chema însă mai lămurit pilda „întoarcerii Fiului risipitor”.
Domnul ne spune că „un om avea doi fii. Şi cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi le-a împărţit averea” (vv. 11-12). Lucrul se întâmplă aşadar din­tr-odată, fără să ni se explice pentru ce sau în ce fel fiul cel mai mic ar fi socotit potrivit una ca aceasta. Unii exegeţi vorbesc despre dorinţa de a ieşi de sub „autoritatea tatălui... atras de mirajul libertăţii” (pr. prof. Vasile Mihoc, `Predici şi meditaţii la perioada Triodului şi Penticostarului~), simţindu-se apăsat de aceasta. Alţii arată, într-un mod mai simplu, că ar fi vorba despre ceea ce s-ar putea numi în limbaj popular „dor de ducă”. În fapt, nu ştim care a fost adevăratul motiv şi pe semne că nici tânărul nostru nu îl ştia foarte bine.

„Foamea” – flagelul depersonalizării

Transferul de moştenire se produce la fel de rapid şi fără opoziţie din partea părintelui. Evanghelistul trece la episodul îndepărtării fiului celui mic de căminul parental. Nu după multă vreme, „adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfătări” (v. 13). Cheltuind tot ce avea, el se adânceşte tot mai mult în lipsă. Sfântul Luca ada­ugă amănuntul că asupra ţinti­rilor acelora se abătuse o „foamete mare”, care îl apăsa din ce în ce mai greu. Părăsit de tovarăşii de altădată, fiul „s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii” (v. 15). Iată-l acum pe cel ce altădată fusese stăpân, alunecând dramatic spre degradarea animalică, întrucât, ne spune Sf. Evanghelist, „dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea” (v. 16). Foamea devine astfel elementul prim al denaturării fiinţei umane. De acest flagel s-au folosit şi torţionarii în temniţele comuniste pentru a distruge cu totul chiar şi ultima licărire a spiritului din trupurile plăpânde. Versurile lui Radu Gyr din poezia „Foamea” exemplifică pe deplin acele momente: „Parcă de veacuri, parcă de mii de ani,/ N-am mai prânzit şi n-am mai stat la cină/ Parcă de veacuri, parcă de mii de ani,/ Am suge fier, am roade bolovani,/ Am hăpăi moloz şi rogojină”.

Dintr-odată însă, sufletul tânărului tresare şi „venindu-şi în sine, a zis: Câţi dintre argaţii tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi” (vv. 17-19). Sufletul se deşteaptă şi, laolaltă cu trupul, se ridică într-un ultim asalt spre restaurare. Întoarcerea devine acum ultima soluţie pentru omul agonizat de chinurile foamei: „În foamea noastră vâjâie păduri,/ Se cască mări, se surpă munţi din coame./ În foamea noastră vâjâie păduri,/ Şi parcă din străbuni sau din scripturi,/ De la-nceputul lumii ne e foame” (Radu Gyr, „Foamea”).

„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta”

Drumul spre casă este mânat de chinul infernal al pătimirilor trupeşti, care trec dincolo de suspiciunea de renegare. De acum dorea să fie doar argat, dar să trăiască măcar în parte bunătatea şi iubirea părintească. Părintele, care pe semne că multe zile scrutase zările cu privirea, nădăjduind că totuşi va veni, îl întâmpină bucuros în prag. „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (v. 20). Mărturisirea fiului risipitor pentru păcatul înstrăinării ne trezeşte parcă pe toţi: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (v. 21). Iubirea părintească naşte deodată iertarea şi, prin această iertare, tatăl ridică de pe umerii fiului pierdut umilinţa, cinstindu-l ca pe un stăpân al casei de bucurie că: „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (v. 24).

„Mort a fost şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”

În tabloul parabolei apare fratele cel mare. El rămăsese acasă, sprijinind ascultător toată greutatea gospodăriei. În clipa în care fratele cel tânăr a fost reprimit, se întorcea de la ţarină şi, „auzind cântece şi jocuri”, a întrebat pe una dintre slugi ce se petrece. „Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos” (v. 27). Auzind de această „nedreptate” s-a supărat atât de rău, încât, ne spune Evanghelistul, „nu voia să intre” (v. 28). Din partea sa avea argumente destule, întrucât „de atâţia ani slujise şi ­niciodată nu călcase porunca părintelui”. Cu toate acestea, prin cuvintele părintelui, ­Mântuitorul ne arată încă o dată că „cel ce se înalţă pe sine se va smeri şi cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. De aceea, pentru fratele cel pierdut, el este îndemnat să se bucure şi să se veselească, lăsând deoparte pizmuirea, căci acesta: „mort a fost şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (v. 31).
Din această pildă învăţăm că, înaintea lui Dumnezeu, întoarcerea şi pocăinţa sunt de mare preţ. Despre aceasta, Mântuitorul Hristos spune că „mai multă bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se ­pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au ­nevoie de pocăinţă” (v. 7).