Rugăciunea înalţă pe om de pe pământ la cer

Postul Mare se apropie. Acum este vremea rugăciunii şi a pocăinţei, jertfele noastre bineprimite. Însuşi Mântuitorul Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17). Iar când pocăinţa ne este însoţită de rugăciune, atunci primim „îndreptarea cea adevărată a vieţii”. Mintea omenească rămâne totuşi neputincioasă să înţeleagă însemnătatea rugăciunii şi cât de „atotcuprinzătoare” poate fi rugăciunea sfinţilor (Sf. Luca al Crimeei), modelul nostru.

Duminica trecută s-a vorbit la amvon despre Zaheu vameşul, păcătosul care a dorit fierbinte să-L afle pe Dumnezeu şi căruia mila Acestuia i-a împlinit dorinţa. Pilda de astăzi ne învaţă cum să-L căutăm pe El. Domnul a rostit-o pentru noi toţi, dar mai ales pentru cei care se amăgeau, având o părere prea bună despre ei. Şi, nădăjduind în faptele lor bune, îi osândeau pe semeni, atât în sufletul lor, cât şi înaintea celorlalţi oameni. Biserica a rânduit să fie citită această pericopă înainte de intrarea în Postul Mare, învăţându-ne că nevoinţele noastre de a posti trebuie să fie însoţite de pocăinţă şi de rugăciunea făcută cu smerenie. Atunci cântăm: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!”, cu nădejdea că vom primi şi noi „ne­sfârşita milostivire a Tatălui ceresc” (Sf. Ignatie Briancianinov).

Rugăciunea smerită este bogăţia sufletului şi ea „face să înflorească viaţa noastră” (Sf. Asterie al Amasiei)

Adeseori, sufletul ne este stăpânit de îngâmfarea fariseului de astăzi şi ne umple de „nebunească mândrie”. Însă, prin rugăciunea smerită, sufletul este spălat de lacrimi şi cerem Stăpânului iertare păcatelor, ca nişte slujitori nevrednici ce suntem. Rugăciunea să ne fie smerită, căci dacă nu te rogi cum trebuie, te-ai ostenit în zadar.

Vameşul şi fariseul s-au rugat cu aceeaşi râvnă. Însă fariseul se ruga ca un rob obraznic şi fără smerenie. Se lăuda cu faptele lui bune, era plin de îngâmfare, se socotea mai vrednic decât toţi oamenii şi îi hulea pe ceilalţi, zicând: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca şi ceilalţi...”. Credea că nu mai este nimeni pe lume atât de valoros ca el. Era convins că vrednicia lui este rod al puterii sale, iar nu un dar de la Dumnezeu. Se lăuda că posteşte şi dă zeciuială, adică se fereşte să facă rău şi se străduieşte să facă bine. Fariseul „sta drept”, lipsit de smerenie, şi chipul şederii arăta mândria sa. El se considera a fi drept, deşi marii sfinţi nu se socoteau pe ei niciodată a fi drepţi şi vrednici înaintea lui Dumnezeu. Făcea totul ca să fie văzut de oameni şi lucrarea sa „mustea” de făţărnicie, dar se dorea a fi „dascăl al cucerniciei” şi „îndrumător duhovnicesc al poporului său”. Se lăuda cu „părutele sale calităţi”. Fariseul nu mulţumea lui Dumnezeu pentru milostivirea primită, nici pentru purtarea Lui de grijă. Trufia lui, cea mai pierzătoare dintre toate patimile, nu-i îngăduia să privească în propriul suflet, ca să-şi vadă în el păcatele şi astfel să se numere pe sine între cei care au nevoie de pocăinţă.

Diavolul aduce „fumurile trufiei”, pe când smerenia este virtutea îngerilor

Trufia omenească a fariseului îl îndepărta pe el de Dumnezeu. Fiindcă „izvoditorul a toată răutatea poate dărâma, prin mândrie şi nechibzuinţă, acoperişul deja clădit al faptelor celor bune” (Sf. Grigorie Palama). Însă omul virtuos are destulă tărie ca să se împotrivească răului. Fariseul era împietrit şi orb. El voia ca şi ceilalţi oameni să facă asemenea lui. Un astfel de om se sminteşte când nu vede şi la ceilalţi acelaşi fariseism. Desigur, faptele bune ale fariseului erau jertfe. Dar Dumnezeu vesteşte: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13). Iar mila nu îi osândeşte pe ceilalţi, ci împreună-pătimeşte cu ei. Şi apoi, „nu se împlineşte dreptatea prin a te păzi de păcat, ci în a fi mânat de dorinţa unei bune vieţuiri” (Sf. Asterie al Amasiei). Fariseul credea că nu are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Îi mulţumea Acestuia nu pentru ajutorul primit, ci pentru că, spunea el, nu este precum ceilalţi oameni. Ca şi cum ar fi avut el puterea să ştie ce este în sufletul vameşului şi al celorlalţi oameni. De fapt, îi dispreţuia pe toţi semenii. Fapta lui era fapta omului care nu-şi cunoaşte starea de robie în care se află. Se lăuda cu postul său, socotindu-l mărturia înţelepciunii. Uita că noi primim darurile de la Dumnezeu nu ca să ne lăudăm cu ele, ci ca să fim folositori, să ajutăm la zidirea celorlalţi şi să slăvim pe Dumnezeu. „Pentru că lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc” (Sf. Grigorie Palama). Evanghelia nu ne spune până la urmă că fariseul a fost cu totul osândit, dar aceasta se subînţelege.

Există oameni care merg la biserică şi ţin toate posturile, dar la spovedanie spun că ei nu au păcătuit cu nimic. Dar dacă nici chiar îngerii nu sunt desăvârşiţi, ce mai putem spune atunci ­despre noi... Desigur, fiecare dintre noi se socoteşte în adâncul sufletului mai bun decât ceilalţi, sau, oricum, nu mai rău decât ei. Avem şi noi uneori puţin din trufia fariseului.

Avem şi noi nevoie de smerenia vameşului şi de setea lui de înnoire duhovnicească

Vameşul şi fariseul „urcau” la templu să se roage. Căci „aceasta este firea rugăciunii. Ea înalţă pe om de pe pământ la cer şi îl înfăţişează... lui Dumnezeu”. Domnul îi vindecă pe oameni în multe chipuri de păcatul mândriei. Fiindcă multe sunt şi „odraslele” iubirii de sine. În vreme ce fariseul grăia astfel, un vameş „stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer”. „Stătea departe” nu numai cu locul, „ci şi cu chipul şi cu graiul şi cu zdrobirea inimii” el era „departe” de fariseu. Se socotea nevrednic de vederea celor de sus. „Îşi bătea pieptul său”, inima, pentru gândurile rele, spre a o deştepta, ca şi cum ar fi adormit. Şi zicea: „Milostiv fii mie, păcătosului!” El ştia cuvintele prorocului: Spune tu întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Era smerit, iar smerenia este cea care îl duce pe om la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi face ca mulţumirea pe care noi I-o aducem Acestuia prin rugăciune să fie bineprimită de El. Vameşul „stătea”, adică zăbovea mai mult timp la rugăciune. Sufletul lui era scăpat de păcat, dar era încă departe de Dumnezeu, căci nu avea îndrăzneală faţă de Acesta. Nu avea îndrăzneala pe care o dau faptele bune, dar nădăjduia să se apropie de El prin încetarea faptelor rele. Ofta şi îşi pleca în jos capul, ca un osândit. În sufletul vameşului se întipărise simţământul mântuitor al defăimării de sine, ce aduce cu el o smerenie adâncă.

Cât de dragi îi sunt Domnului cei smeriţi şi cu inima înfrântă

Spre ei Îşi întoarce privirea Sa milostivă, trimiţându-le cu „nemărginită îmbelşugare” harul său (Sf. Luca al Crimeei). ­Desigur, vameşul călcase poruncile Legii. Însă el împlinise cea mai însemnată poruncă a lui Hristos: îl pătrunsese smerenia. Mai înaintea acestui vameş, dreptul Iov este un model. Căci el nu osândea pe nimeni pentru cele ce i se întâmplau, dar cunoscuţii lui îl osândeau pe el. Fariseul nu era osândit de nimeni, însă el pe alţii îi osândea, aducându-şi asupra sa osânda. Vameşul însă nu s-a aprins pentru cuvintele pe care fariseul i le rostea, ci a suferit totul cu îngăduinţă, asemenea dreptului Iov. Ocara i-a adus lui mărire. Când primea batjocura, „s-a dezbrăcat de păcate” şi a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului!”. Şi „s-a pogorât mai îndreptat la casa sa”. Dumnezeu s-a uitat la inima vameşului şi a aflat-o pe aceasta smerită şi înfrântă. Iată de ce trebuie ca şi noi să ne mărturisim cu smerenie păcatele înaintea Domnului şi să ne deschidem conştiinţa înaintea Lui, să-I arătăm rănile noastre, cerându-I „doctoria cea vindecătoare”. Şi mărturisindu-ne păcatele, scăpăm de scaunul înfricoşatei judecăţi. Fiindcă Domnul îi întoarce pe cei care au căzut în pră­pastia relelor, aducându-i la Sine prin pocăinţă şi smerenie. Acest vameş a călcat peste toată răutatea şi a fost trecut în ceata celor drepţi. „Oricine se înalţă pe sine se va smeri. Iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.” A ne smeri înseamnă a ne recunoaşte păcătoşenia, iar a ne ­înălţa pe noi înseamnă a ne socoti drepţi.

Puterea pe care smerenia o dă omului „covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer”

Un cuvios părinte spunea: „Mai mult îmi place omul care păcătuieşte şi se pocăieşte, decât cel care nu păcătuieşte şi nu se pocăieşte. Cel dintâi, soco­tindu-se păcătos, are gând bun. Iar celălalt, socotindu-se drept, are gând mincinos” (Patericul egiptean). Căci a se socoti cineva drept nu este altceva decât dovada că nu-şi cunoaşte propriile păcate. Numai după ce noi înşine ne recunoaştem propria păcătoşenie, numai atunci să aducem prinos de rugăciune lui Dumnezeu, fiindcă numai aşa rugăciunile ne vor fi primite.

Noi să nu ne temem cumva că ne vom înjosi, arătând smerenie. Adevărata smerenie nu este cea a păcătosului, ci aceea a omului care, deşi a făcut multe fapte bune, nu cugetă despre sine lucruri înalte. Şi cu toate că îi întrece pe alţii prin faptele bune, se smereşte în sufletul său. Fiindcă puterea pe care smerenia o dă omului este mare şi ea „covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer”. Atunci vom fi mai mari şi mai înalţi decât ceilalţi, mai străluciţi şi mai măriţi, când ne vom smeri pe noi înşine, când nu vom mai umbla după rangul cel dintâi, când vom răbda de bunăvoie jertfirea de sine şi primejdia, când ne vom sârgui să fim sluga tuturor, gata să suferim toate pentru aceasta (Sf. Ioan Gură de Aur). Să „întipărim” smerenia în viaţa noastră, ca să ne facem părtaşi tuturor bunătăţilor, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor! Amin!