Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nifon la Craiova

Catedrala Mitropolitană din Craiova îşi serbează astăzi unul dintre hramuri. Praznicul Sfântului Ierarh Nifon, ale cărui sfinte moaşte se găsesc în sfântul locaş de închinare, este primit în fiecare an cu bucurie duhovnicească de credincioşii olteni, care vin în număr mare să-i aducă cinstire şi prinos de rugăciune.

Praznicul Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, a început de miercuri seară, când a fost săvârşită în Catedrala Mitropolitană slujba Vecerniei cu Litie. După rânduiala liturgică, racla în care se află moaştele sfinţilor Nifon, Serghie, Vah şi Tatiana a fost purtată în procesiune de un sobor de clerici împrejurul sfântului locaş de închinare. După rânduială, astăzi, în ziua prăznuirii sfântului, slujba Sfintei Liturghii este săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei.

Pilda de viaţă a Sfântului Ierarh Nifon

Sfântul Ierarh Nifon s-a născut în ţinutul Peloponez, în sudul Greciei de astăzi, în jurul anilor 1435-1440, primind la botez numele de Nicolae. Tatăl său, Daniel-Manuil (poreclit şi Halep), provenea dintr-o familie cu rădăcini albano-sârbeşti, originară din Dalmaţia, iar mama sa provenea dintr-o familie de nobili greci din Peloponez. Cei trei copii ai familiei - Dimitrie, Nicolae şi Maria - rămân orfani de tată la o vârstă fragedă, fiind crescuţi de mama lor; Dimitrie a fost trimis să slujească la curtea voievodului Toma Cantacuzino din Peloponez, Nicolae a fost trimis să înveţe carte pe lângă un dascăl grec pe nume Eftimie, iar Maria a rămas să-şi ajute mama. A plecat, fără ştirea mamei sale, la un dascăl mai iscusit, călugărul Ioasaf, de la care a deprins şi mai bine învăţătura de carte. Ajuns la Epidar, un vestit pustnic pe nume Antonie l-a tuns pe tânărul Nicolae în monahism, dându-i numele Nifon, iar un monah învăţat cu numele Zaharia, venit de la Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos şi aşezat în cetatea Arta, i-a devenit părinte duhovnicesc. Curând, Nifon a fost hirotonit ierodiacon, dar primejdia turcească l-a obligat să plece cu părintele său duhovnicesc în cetăţile Dirachion şi Croia (Kruja) din Albania, refugiindu-se la ­curtea despotului Gheorghe Kastrioti (Scanderbeg), unul dintre marii luptători pentru apărarea acestei ţări în faţa primejdiei tot mai ameninţătoare a turcilor. În cetatea Croia, Nifon a fost hirotonit ieromonah, însă nici aici nu a avut linişte, deoarece în anul 1466 sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a atacat Albania, ajungând cu oştile sale până la ţărmurile Mării Adriatice. Temându-se de înaintarea armatei otomane, care ameninţa să însângereze încă o dată Biserica lui Hristos din răsăritul Europei, Zaharia şi Nifon au părăsit această ţară, refugiindu-se în cetatea Ohrida, fiind primiţi în Mănăstirea Maicii Domnului, unde se afla atunci şi sediul cunoscutei mitropolii a Ohridei. Dar nici aici nu au avut linişte. Şi în această cetate au izbucnit curând tulburări şi răscoale antiturceşti, înăbuşite însă repede. Între pedepsele aplicate atunci de otomani s-a numărat şi surghiunirea mai multor preoţi din oraş, în frunte cu Arhiepiscopul Dorotei, la ­Constantinopol. Printre cei surghiuniţi se aflau Nifon şi părintele său duhovnicesc, Zaharia. Acesta din urmă moare însă pe drum, iar Nifon merge să-şi caute liniştea sufletească la Muntele Athos, aşezându-se în Mănăstirea Cutlumuş, ctitorită de domnii Ţării Româneşti, din îndemnul Mitropolitului Hariton al Ungrovlahiei (1372-1381). Cercetează toate peşterile, chiliile şi schiturile din jurul aşezământului. Stă o vreme în peştera Crit, caligrafiind cărţi de slujbă. A fost chemat apoi la Marea Lavră, ctitorită de Sfântul Atanasie Atonitul (unde stă mai bine de un an); de aici îşi îndreaptă paşii spre Mănăstirea Dionisiu „pentru învăţarea smereniei”. În curând devine un adevărat „luminător” al întregului Sfânt Munte Athos.

După moartea Mitropolitului Partenie al Tesalonicului, soborul episcopilor şi a clericilor din această cetate a ales ca mitropolit pe Nifon, care, fără voia sa, din liniştea Mănăstirii Dionisiu a fost chemat la înalta slujire arhierească, în scaunul de Mitropolit al Tesalonicului, în anul 1483. În această calitate, a luat parte la lucrările unui sinod organizat la Constantinopol, sinod care, prin tomosul său (semnat de Nifon ca al cincilea participant), invalida actul de unire a celor două Biserici creştine, semnat la Florenţa în 1439. După o păstorire de numai trei ani la Tesalonic, sinodul arhiereilor din marea metropolă de odinioară a Imperiului Bizantin a ales ca Patriarh ecumenic, în locul lui Simeon, trecut la cele veşnice, pe Mitropolitul Nifon; aceasta se întâmpla spre sfârşitul anului 1486.

A păşit pentru prima dată pe pământul ţării noastre în anul 1502, în timpul domniei lui Radu cel Mare. Rolul său a fost unul decisiv în reorganizarea vieţii bisericeşti pe aceste meleaguri. Aşa se face că în anul 1503 a reuşit să înfiinţeze episcopiile Râmnicului şi Buzăului. A fost nevoit însă să părăsească scaunul mitropolitan, intrând în conflict cu Radu cel Mare. S-a retras în Sfântul Munte, unde şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în post, nevoinţe şi rugăciune. A fost chemat la cele veşnice în anul 1508. În anul 1517, moaştele sale au fost aduse în Ţara Românească de domnitorul Neagoe Basarab, care şi-a dorit ca, în acest fel, să se şteargă nedreptatea făcută de înaintaşul său. Pentru daniile făcute către Sfântul Munte, domnitorul român a primit din partea monahilor atoniţi capul şi mâna dreaptă a sfântului. După ce au rămas o bună perioadă de timp în catedrala de la Curtea de Argeş (până la data de 20 octombrie 1949), sfintele moaşte au fost strămutate, prin hotărâre de Sinod, la Craiova, în Catedrala „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, unde se găsesc în prezent.