Sfaturi duhovniceşti la începutul urcuşului spre Înviere

Din prima săptămână a Marelui Post al Paştilor stăruim în comuniunea rugăciunii colective celei mai cutremurătoare şi imposibil să rămână, pentru oricine, fără urmări benefice duhovniceşte. Acum ne vom regăsi pe noi înşine într-un zguduitor rechizitoriu al firii noastre dihotomice, cu ea însăşi, când cele două componente, trup şi suflet, vor dialoga efectiv, împrumutând partitura celui mai minunat text de rugăciune, care este Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Şi vom auzi acum chiar aceste cuvinte alcătuind strigătul lăuntric al sufletului nostru: „Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul cel mai de jos; şi El a scos din stricăciune viaţa mea”. Invitaţia la dialog se lansează de la primele versete ale Canonului, iar disocierea celor două „personaje” distincte este explicită: „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor şi îndepăr­tea­ză-te de acum de netrebnicia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă”. Observăm, însă, că nu este o chemare la un „taifas” tihnit şi în termeni bonomi, ca între doi buni prieteni. Este mai degrabă o somaţie cu un ton imperativ, care nu lasă loc liberului-arbitru: „Vino, ticăloase suflete”, iar odată cu tine voi veni şi eu - trupul care te poartă, pentru că avem de îndeplinit un lucru pentru care e nevoie de amândoi: mărturisirea păcatelor. A păcatelor săvârşite împreună! Şi aceas­ta are nevoie de glas care să materializeze gândul, să-l facă auzit. Şi auzit nu doar de Ziditorul - Care oricum îl ştie, înainte de a se alcătui în cuvinte, ci de un al treilea, cel care se va constitui în martor al „mărturisirii”: duhovnicul! Acesta va auzi cu urechi omeneşti cele ce glasul trupesc va rosti şi va aduna apoi, în căuşul sufletului său, lacrimile de pocăinţă care ar trebui să însoţească mărturisirea.

Păstraţi liniştea, oameni buni! Numai în linişte vom putea ajunge şi noi să dialogăm acum cu sufletul nostru. Noi ştim prea bine că pocăinţa nu are calendar, nici rugăciunea, nici toate celelalte componente care definesc o viaţă creştină autentică. Cu atât mai mult postul, care este menit să le potenţeze pe toate, să le intensifice la maximum, antrenând făptura umană, atât cu trupul, cât şi cu sufletul, în acest anevoios urcuş către desăvârşirea duhovnicească, în vederea atingerii ţintei finale: mântuirea. Să cutezăm, aşadar, în această vreme a Triodului, să punem din nou în ecuaţie, metaforic vorbind, „cei patru termeni” care intră în relaţie, în lumina învăţăturilor Sfântului Andrei Criteanul: postul şi milostenia, iubirea jertfelnică şi bucuria sfântă! Şi poate, cine ştie, ne vom simţi îndemnaţi să folosim şi noi, benefic, acest interval de timp, pentru ca în casele în care vieţuim să miroasă a busuioc, a mir, a candelă niciodată stinsă, a pace, şi, dacă se poate închipui, a rugăciune! Doamne, fii milostiv cu noi!