Temeiuri biblice pentru cinstirea sfintelor moaşte

În virtutea statutului său primordial, omul caută permanent să readucă în propria existenţă coordonatele datului ontologic al comuniunii cu Dumnezeu. Din punct de vedere dogmatic, Biserica explică această realitate în contextul restaurării „chipului lui Dumnezeu” şi al îndreptării sale spre potenţarea duhovnicească a „asemănării”.

În afară de această creştere duhovnicească dobândită prin comuniunea permanentă cu Dumnezeu, asemănarea implică negreşit grija şi responsabilitatea faţă de creaţia peste care omul a fost pus dintru început „să stăpânească”, în calitate de persoană liberă şi responsabilă. Încă de la începutul existenţei sale, el este chemat să împlinească această datorie. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte în acest sens despre activarea chipului dumnezeiesc, cu care omul a fost învrednicit la creaţie. „Vrând Dumnezeu să-l pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea, şi numai după ce a fost gata totul l-a adus pe om, ca să stăpânească. Ne arată Dumnezeu, chiar prin fapte, cât de mult preţuieşte această fiinţă [...], după ce a spus «Să facem pe om după chipul nostru şi după asemănare», nu S-a oprit aici, ci prin cuvinte ce le-a adăugat ne arată ce înţeles trebuie să dăm cuvântului chip. «Şi să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste toate târâtoarele care se târăsc pe pământ». Deci prin cuvântul chip trebuie înţeles stăpânire şi nimic altceva, că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie stăpân peste toate; şi nimic nu este pe pământ mai mare decât el, ci toate sunt sub stăpânirea lui” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Facere”, Bucureşti, 2003).

„Mântuirea noastră s-a săvârşit în trup”

Pentru a înţelege menirea eshatologică a sfinţeniei, prin care se argumentează realitatea sfintelor moaşte, învăţătura de credinţă a Bisericii noastre ne îndreaptă spre teologia lucrătoare a harului dumnezeiesc. Aşa se face că „înlăturarea păcatului” aduce cu sine implicita „restabilire a firii omeneşti în conformitatea ei naturală cu Dumnezeu. Venind cu libertatea dumnezeirii în firea noastră robită de păcat, i-a dăruit acesteia libertatea de păcat şi prin aceasta i-a insuflat puterea de a se lupta contra pornirilor ce o opreau de la iubirea liberă a lui Dumnezeu. Prin har şi prin forţa divină cu care a pus în comunicare firea noastră i-a dat puterea de a nu păcătui şi a redobândi mântuirea” (pr. drd. Leonte Constantin, „Colaborarea cu harul divin în lucrarea mântuirii”, p. 98). De aici decurg valoarea şi importanţa trupului în planul Providenţei dumnezeieşti.

Lucrare sinergică, susţinută şi întărită de harul dumnezeiesc, „mântuirea noastră s-a săvârşit în trup” (pr. prof. Constantin Galeriu, „Cinstirea sfintelor moaşte”, p. 637). În acest sens, Sfântul Ioan Evanghelistul spune că „Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr” (In. 1, 14). Noi suntem răscumpăraţi „prin trup” şi „cu Însuşi sângele” Mântuitorului Hristos (cf. Evr. 9, 12). În Fiul lui Dumnezeu înomenit sălăşluieşte „trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Col. 2, 9). Nu în ultimul rând, văzând în chip duhovnicesc toate aceste bunătăţi ale Întrupării, Sfântul Apostol Pavel se minunează, zicând: „Cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit întru nea­muri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Tim. 3, 16).

În această convingere, Biserica a adunat în vistieria ei numeroase argumente privind valoarea de sfinţenie a sfintelor moaşte, ca purtătoare şi vehicule ale harului dumnezeiesc în existenţa omenească. Sfânta Scriptură abundă de texte relevante prin care se susţin cultul şi cinstirea sfintelor moaşte. Există mărturii clare atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament despre faptul că „prezenţa moaştelor este binefăcătoare, făcându-şi evidente darurile şi virtuţile lor duhovniceşti” (pr. prof. Constantin Galeriu, „Cinstirea sfintelor moaşte”, p. 644).

Cinstirea trupurilor sfinte în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, prorocul Elisei poate fi socotit un exemplu grăitor al cinstirii pe care poporul ales o aducea trupurilor sfinte. Despre el, aflăm din cea de-a IV-a Carte a Regilor că, după ce a murit, „l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de moabiţi. Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele lui” (IV Reg. 13, 20-22). Tot despre el vorbeşte şi Cartea Înţelepciunii lui Isus Sirah: „Fericiţi cei care au văzut şi cei care întru dragoste au adormit, dar şi noi vom fi vii. Când Ilie a fost răpit la cer, în vijelie, Elisei s-a umplut de duhul lui. În zilele sale nu s-a temut de biruitori şi nimeni nu l-a supus. Tot cuvântul n-a fost ascuns înaintea lui şi întru adormire a prorocit trupul lui. Şi în viaţa sa a făcut semne şi la moarte minunate au fost lucrurile lui” (Înţelepciunea 48, 11-15).

Tot în Vechiul Testament se descoperă cuvenita cinstire în care „toate trupurile celor drepţi” erau aşezate. Amintim aici de rămăşiţele pământeşti ale patriarhilor, ale prorocilor, precum şi ale tuturor bărbaţilor care fuseseră cu dreptate înaintea lui Dumnezeu. Aşa se face că trupul lui Iacov este purtat de Iosif şi de fraţii săi în Egipt (Cf. Fc. 50, 1-14), iar la rândul său Moise „a luat cu sine oasele lui Iosif” (Cf. Ieşire 13, 19). Regele Iosia aduce cinstire osemintelor „prorocului care venise din Samaria” (IV Reg. 23, 16-18). Din toate aceste exemple reies prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în trupurile omeneşti, chiar şi după moarte. Despre aceştia, psalmistul spune că „Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi” (Ps 33, 19).

Prin urmare, aceste „fericite excepţii” ale Vechiului Testament, aşa cum le numeşte pr. prof. Constantin Galeriu, „erau semn că pomul vieţii, adâncul dumnezeiesc din noi este păzit de heruvim prin sabia de foc a duhului. Dumnezeu nu a îngăduit lui Satan să se atingă de viaţa lui Iov (II, 6). Dar toate aceste realităţi sacre erau în acelaşi timp şi anticipări profetice, umbră a bunurilor viitoare. În acest sens rostea Sirah despre Elisei: «Întru adormire a prorocit trupul lui». Şi se înţelege că Mântuitorul ne revelează principiul şi condiţia făptuirii noastre, în constituţia ei deplină de suflet şi trup şi pentru totdeauna. În Întruparea şi Învierea Sa se înrădăcinează puterea sfinţilor şi a sfintelor lor oseminte, pârgă a răscumpărării” (pr. prof. Constantin Galeriu, „Cinstirea sfintelor moaşte”, p. 645).

„... Vom veni la el şi vom face locaş la el”

În Noul Testament, valoarea teologică a sfintelor moaşte se susţine prin actul „sălăşluirii lui Hristos, sau a Duhului Său, respectiv a puterii şi lucrării dumnezeieşti necreate în cei ce se alipesc cu credinţă de Hristos”. Mai lămurit, vorbind despre valoarea lor existenţială, aducem ca justificare realitatea şi necesitatea „sfinţeniei în Ortodoxie”. În acest sens, există numeroase argumente scripturistice, desprinse din învăţătura Mântuitorului sau din experienţa Sfinţilor Apostoli.

După cum am arătat mai sus, ascendenţa omului spre desăvârşire se leagă neapărat de „sălăş­luirea” în Hristos. Sfintele Evanghelii arată lămurit chemarea omului spre o renaştere duhovnicească, în Persoana Logosului înomenit. „Dacă Mă iubeşte cineva, spune Domnul, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 21). Tot El arată că această sălăşluire duhovnicească va continua neîntreruptă şi după Înălţarea Sa la ceruri: „Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (In. 14, 19-20). Omul sfinţit de harul Duhului Sfânt poate asigura pe mai departe cultivarea acestei împărtăşiti dumnezeieşi numai prin participarea personală şi permanentă la actul de iubire. „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui” (In. 15, 9-10). Asumându-Şi firea noastră, Mântuitorul Hristos „a restaurat chipul lui Dumnezeu în om”.

În felul acesta, cei care cred într-însul „pot deveni prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură, adică copiii lui Dumnezeu” (pr. prof. Ion Bria, „Comentariu la Catehismul Ortodox. 12 sinteze catehetice”, Sibiu, 2000, p. 109).

Iată, prin urmare, că „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In. 1, 12). Pe de altă parte, atunci când îl ridică din mormânt pe Lazăr, „cel mort de patru zile”, Domnul îi vorbeşte Martei despre părtăşia trupească a Învierii Sale. „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (In. 11, 25-26).