Tradiţia cărturărească în Râmnic

Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti reprezintă pentru noi un moment răscolitor în istoria naţională, dar şi un privilegiu de a readuce în lumină activitatea cultural-editorială a Bisericii noastre în decursul istoriei. Înţelegând repede impactul acestui demers, îmi iau îngăduinţa de a prezenta, fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul, activitatea tipografică de la Râmnic, de la începuturi până în zilele noastre.

Cum era şi firesc, de­spre aceasta s-a scris relativ mult şi, de bună seamă, cercetările vor continua încă multă vreme. Prin intermediul unor descrieri făcute de filologi, istorici şi iubitori de carte, voi înfăţişa, sumar, lucrările realizate de marii ierarhi şi oameni de cultură vâlceni, care au avut o importanţa covârşitoare în viaţa bisericească şi culturală a neamului nostru. Pentru a percepe mai bine aspectele multiple ale acestui centru cultural al ţării, socotim necesar în prealabil să reţinem că din Eparhia Râmnicului avea să izvorască cea dintâi licărire a unei culturi medievale în Ţara Românească, cunoscute fiind „Pri­pealele la toate praznicele împărăteşti” ale monahului Filotei, fostul sfetnic al domnitorului Mircea cel Mare, „Lexiconul slavo-român” (1649) al lui Mardarie Cozianul, sau cele două tipărituri apărute la Govora, în limba română: „Pravila” (1640-1641), tradusă de Mihail Moxa, şi „Evanghelia învăţătoare” sau „Cazania” din 1642. Putem vorbi în acest spaţiu despre o adevărată civilizaţie a cărţii, în care focul sacru al slovei a ars secole de-a rândul, mănăstirile Bistriţa, Cozia, Govora sau Hurezi oferind condiţii deosebite „pentru meditaţie şi pentru transpunerea în scris a celor mai înalte stări ale spiritului”.

Activitatea editorială de la Râmnic în secolul al XVIII-lea

Această activitate culturală a gravitat începând cu secolul al XVIII-lea în jurul tiparniţei de la Râmnic, unde marii cărturari ai timpului au contribuit din plin, prin cuvintele zămislite, „la strălucita operă de păstrare, de îna­intare în frumuseţe a graiului naţional şi unificare a conştiinţelor româneşti”. Împrejurul acesteia s-au format monahi-cărturari, copişti, tipografi, grămătici, care au transcris sau tipărit în slavonă şi, apoi, în româneşte, cărţile fundamentale de cult, scrierile patristice etc., care au circulat nu doar în ţările române, ci în întreaga lume ortodoxă. Prin tot ce s-a realizat aici cu trudă şi migală, prin valorile culturale răsărite, prin eleganţa literelor şi calitatea traducerilor, putem vorbi, pe drept cuvânt, despre o adevărată „capitală a tipografilor”, care s-a plămădit în aşezarea de pe malul bătrânului Alutus, după cum ne încredinţează Nicolae Iorga. Este meritul de neuitat al meşterilor tipografi, dar mai ales al Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, considerat, alături de diaconul Coresi, drept „cel mai reprezentativ îndrumător al vieţii tipografice din vechea cultură românească”.

Acest „bărbat de cinste şi evla­vios, împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească”, a întruchipat în istorie „omul genial al timpului”, care şi-a închinat întreaga viaţă păstoriţilor săi, ridicând Ortodoxia românească la un prestigiu deosebit în faţa celorlalte popoare. Om de carte, apreciat de contemporani, „egumenul chir Antim de la Snagov”, ales, la 16 martie 1705, Episcop al Râmnicului, a înfiinţat aici o tipografie - prima în oraş -, care, cu mici întreruperi, a funcţionat pe lângă scaunul episcopal până aproape de zilele noastre.

Făcută „nu atât din veniturile casei, cât din sudorile feaţei mele”, după cum declara însuşi ierarhul, cu o parte din utilajul românesc şi grecesc folosit la Snagov, tiparniţa a fost instalată în partea de miazăzi a oraşului, sub dealul Capela, unde se mai păstra încă în fiinţă în 1880, sub numele de „casa tipografului”. Aici, „singurul Vlădică de mai multe ori artist”, cum îl descrie istoricul bisericesc Nicolae Dobrescu, a tipărit, în mai puţin de trei ani, nouă cărţi, dintre care trei greceşti, trei slavo-române şi trei româneşti, meşter tipograf fiind Mihail Ştefan Iştvanovici, ucenicul său. Apărute în condiţii grafice deosebite, aceste tipărituri se remarcau îndeosebi prin calitatea tipografică şi aspectul grafic interesant, fiind „legate trainic, în piele peste tot, folosind tăblii masive, cu un dichis decorativ, presat cu fier sec, dar cald, dispunând de fileturi şi ştrempeluri specifice”.

Considerând ca „slăvitul meşteşug al tipografiei să nu fie folosit împotriva Bisericii şi Legii; ci pentru folosul ţării”, „talentatul tipograf […] cărturar cu o largă cultură teologică şi umanistă” a socotit că este bine ca prima carte scoasă de noua sa tipografie să fie `Tomul bucuriei~ (1705), imprimată cu cheltuiala Patriarhului Dositei al Ierusalimului. Apariţia acestei lucrări de dogmatică, în limba greacă, de aproape 800 de pagini, îndreptate împotriva romano-catolicilor, care încercau să dezbine Ortodoxia în Transilvania, îl face pe Gabriel Ştrempel să presupună că a început să fie tipărită înaintea aducerii tipografiei la Râmnic. Sub îndrumarea sa, „Episcopia de Râmnic începe să-şi asume o misiune pe care o va exercita multă vreme: «punct» de sprijin pentru ortodocşii români din Transilvania, loc al producerii şi difuzării (dincolo de Carpaţi) a cărţilor atât de necesare”.

În acelaşi an, 1705, a mai tipărit o mică lucrare originală, în limba română, cu profil pastoral-liturgic, cu titlul „Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii”, necesară duhovnicilor în scaunul spovedaniei. Difuzată tuturor preoţilor, lucrarea menţionează că oamenii s-au depărtat de Dumnezeu şi s-au făcut robi ai păcatului, deoarece sunt inculţi şi neinstruiţi, „pentru că nu iubim să cetim şi să învăţăm carte […] Că omul carele nu ştie carte să citească Sfânta Scriptură şi cărţile beserecii noastre şi sfintele pravile […] să asamână cu dobitoacele cele necuvântăreţe, carele nu ştiu ce face de vreme ce n-au minte”. Cât priveşte duhovnicii, aceştia trebuie să îndeplinească neapărat câteva cerinţe impuse de legile Bisericii: să fie în vârstă, să se bucure de o bună reputaţie, să fie cărturar şi „să priceapă sfintele cărţi şi canoanele”.

Aplecat spre o rodnică activitate tipografică, în 1706 a mai publicat două cărţi în limba greacă, purtând titlul: „Cuvânt la patima Domnului”, lucrarea lui Gheorghe Maiota, şi „Cuvânt panegiric la Sfântul Niculae”, rostit de Radu, fiul lui Constantin Brâncoveanu, în amintirea lui Preda Brâncoveanu. Probabil în 1707, tipografia de la Râmnic a tipărit traducerea românească a cuvântării lui Gheor­ghe Maiota, având următorul titlul: „Cuvânt la mântuitoarea patimă a Domnului nostru Iisus Hristos”.