Tradiţia simbolică a unei moşteniri milenare

Cele mai vechi tâlcuiri sistematice cu privire la simbolica construcţiilor bisericeşti le găsim la istoricul Eusebiu de Cezareea. El arată că Mântuitorul Iisus Hristos a înfiinţat Biserica Sa după modelul Bisericii ce este mai presus de lume. În Biserica de pe pământ, Dumnezeu Tatăl primeşte cultul ce i se aduce de credincioşi. 

Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, într-una din scrierile sale despre măreţia bisericii din Tir, construită în prima jumătate a secolului al IV-lea, afirmă că uşa bisericii este simbolul penitenţilor ce nu au voie să intre în casa lui Dumnezeu și stau la uşă în stare de umilinţă; iar unii dintre catehumeni, stând pe două rânduri la intrare, închipuie propăşirea în învăţăturile Evangheliei. Stâlpii bisericii simbolizează pe credincioşii botezaţi, care stau neclintiţi în credinţa lor mărturisită la botez. Mai departe, marele istoric bisericesc ne arată că vestibulul bisericii este simbolul adorării ce I se dă lui Dumnezeu când intrăm în casa Sa. Lumina din biserică simbolizează adevărul evanghelic predicat de Iisus Hristos. Pietrele din care s-a zidit biserica sunt simbolul pioşilor ce nu se abat de la credinţă. Altarul preîn­chipuie altarul ce trebuie să fie în inima preotului. 

Biserica în formă de corabie

Pe monumentele vechi creştine se găseşte adeseori închipuită „corabia” pe apă, având pe Iisus Hristos cârmaci al ei cu lopata în mână, şi pe cei 12 apostoli ca ajutători, ţinând şi ei lopeţi în mâini. Valurile spumegânde izbesc vasul cu putere mare, iar apostolii vâslaşi, cu Iisus Hristos în frunte, stând în corabie, se luptă ca să scoată vasul la ţărm. În această icoană se vădeşte lămurit simbolul Bisericii creştine, plutitoare în valuri furtunoase întocmai ca o corabie; dar ea este condusă de Iisus Hristos şi apostolii săi către limanul biruinţei împotriva duşmanilor Evangheliei. În vremea crești­nismului primar se închipuia acest simbol şi pe pietrele mortuare, căci mormântul creştinului se considera ca un port al mării, ori ca o cetate tare, în care corpul, după ce a umblat necontenit prin vârtejurile şi amărăciunile vieţii, îşi găseşte repausul său dulce şi liniştit. Dar corabia se aminteşte şi în Proverbele lui Solomon, fiind asemănată cu femeia harnică, care aduce hrană din depărtare. Pe mormintele de piatră ale creştinilor se află închipuită și corabia goală, având în frunte o ancoră, apoi în mijlocul ei pânze întinse şi catarturi înalte. Închipuirea aceasta este simbolul sufletului pios, pentru motivul că el, cât este unit cu corpul omenesc, înoată numai prin nemulţumiri şi suferinţe, până ce se dezleagă de legăturile trupeşti, pentru a merge în Împă­răția cerească. 

În timpurile vechi ale creștinis­mului primar mai găsim pe monumente corabia înotând prin valuri, condusă fiind numai de apostoli, simbolizând mersul biruitor al Bisericii după Înălţarea la ceruri a lui Iisus Hristos. Această idee se găsește și în Constituţiile apostolice, unde citim aceste cuvinte: „Episcope, când tu vei aduna pe servitorii lui Dumnezeu (în Biserică), fii cu luare aminte în calitate de conducător al acestei mari corăbii, ca bună-cuviinţa şi rânduiala să fie păstrate”. 

În aceeași lucrare patristică se arată că „diaconii, ca vâslaşi, arată locul călătorilor, care sunt credincioşii. Înainte de toate, Biserica trebuie să fie încăpătoare; apoi să fie întoarsă cu Altarul spre răsărit şi să aibă forma corabiei. În mijloc va sta episcopul, având deoparte şi de alta scaunele prezbiterilor. Apoi diaconii, îmbrăcaţi potrivit chemării lor ca servitori ai corabiei, vor face serviciul mateloţilor care poartă vasul. Ei vor avea grijă ca în adunarea credincioşilor din corabie, laicii să păzească rânduiala hotărâtă, iar femeile fiind despărţite de bărbaţi (la rugăciune) să păstreze tăcerea; Citeţul stând în mijloc pe un loc înalt (pe amvon) să citească cărţile lui Moise și să se cânte imnurile (psalmii) lui David. După aceasta să se zică Faptele noastre (ale apostolilor) şi epistolele Apostolului Pavel... apoi diaconul sau prezbiterul să citească evangheliile... În urmă, preoții unul după altul şi în fine episcopul, cârmaciul corabiei, se vor ruga pentru popor. La intrare, în partea bărbaţilor, vor fi ostiari (portari); în partea femeilor, diaconițe, închipuind pe păzitorii corabiei, care primesc plata călătoriei… Atât de mult au împrumutat bisericile forma corabiei, încât până astăzi partea din mijloc a casei Domnului se cheamă corabie.

Locaşul în formă de cruce

Dar Biserica a fost de la început şi simbolul Crucii, şi de aceea ea a fost zidită şi în forma aceasta încă din vechime şi până astăzi. Biserici măreţe în forma crucii cunoaştem încă din vremea Sfântului Constantin cel Mare, cum sunt Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, Biserica Sfântului Simeon Stâlpnicul (despre care vorbește istoricul Evagrie) etc. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică în unele scrieri ale sale simbolismul împărțirii bisericii și al obiectelor din interior. El vede în împărţirea casei Domnului în naos şi altar, două părţi cu totul deosebite. Naosul este expresia globului pământesc pe care locuiesc fiinţe de tot felul (penitenţi, credincioşi etc.), iar altarul este simbolul cerului, căci aici intră numai persoanele sfințite. Mai departe, Sfântul Maxim arată că cele trei părţi din care se compune omul: corpul, sufletul sau puterea de viaţă şi spiritul sau partea înţelegătoare corespund celor trei părţi ale Bisericii: altarul, naosul şi nartica.

Sfântul Simeon al Tesalonicului (^1429) vedea în punerea temeliei unei biserici tot simboluri privitoare la persoana lui Iisus Hristos, piatra cea din capul unghiului. Sfântul Părinte afirma că „Biserica este o casă a lui Dumnezeu și ea închipuieşte pe toată lumea, pentru că Dumnezeu este pretutindeni şi peste toate. Biserica se desparte în trei (nartica, naosul şi altarul), căci Dumnezeu este întreit în Persoane; altarul este scaunul lui Dumnezeu, şi de aceea aici intră numai arhiereul cu ceata preoţească”.