Triumful Bisericii și Înălțarea Crucii

Prima pagină de arheologie creștină, „Aflarea Sfintei Cruci”, beneficiază de o sărbătoare aparte, în care voința de atestare și suflul unui îndepărtat creștinism eroic se întrepătrund pios. Episodul în sine semnifică intrarea noii religii în deplinătatea concretului istoric.

Crucea - simbolul cardinal - este aflată, prin căutarea în dea­lul Golgotei, astfel încât teologia Răstignirii devine dat empiric, dovadă materială a credinței. Consumarea ireversibilă a acestui eveniment îndrumă creștinismul spre istorie, cu tot binele și răul conturate în­tr-un asemenea destin particular. Dar de unde provine Crucea însăși, care, înainte de a-și fi meritat majuscula, fusese rezervată răufăcătorilor de rând? Istoria e presărată cu tot felul de răstigniri. Deși supliciul s-a răspândit mai cu seamă în provinciile romane, „spânzurarea pe cruce” a fost aplicată și în alte civilizații: cartaginezii, perșii, grecii de după Alexandru cel Mare și chiar evreii au recurs și ei la acest mijloc de execuție, pe fondul acelei cruzimi „eficiente” din care Antichitatea și-a făcut o sumbră notorietate. Iată perspectiva în care se cuvine să situăm Răstignirea Mântuitorului nostru, a Cărui Jertfă măsoară distanța absolută dintre Dumnezeul Cel viu (al revelației biblice) și tradiția deformată a păgânismului. Tatăl Își „părăsește” Fiul în ghearele unei morți exemplare, pentru ca Învierea să pecetluiască, prin contrast, triumful făpturii restaurate. În destinul pământesc al lui Iisus Hristos nu atârnă atât umilința și suferințele îndurate, cât mai ales faptul de a fi murit păgânește, alături de o umanitate aflată, fără să știe, în pragul unei transfigurări nemeritate.

Crucea de pe Golgota, regăsită de pioasa împărăteasă Elena, a rămas îngropată trei secole, pentru ca noua religie să poată dezgropa din adâncurile firii păcătoase dorința împăcării omului cu Dumnezeu. Și nu e întâmplător faptul că descoperirea a coincis cu pacea constantiniană de după Edictul milanez care a pus capăt veacurilor de sporadică, dar severă persecu­ție. Trupul tainic al Bisericii își binemerita stigmatele, în timp ce Împărăția lui Hristos capătă, providențial, însemnul viitoarelor lupte. Trupul Bisericii este declarat - la antipodul Șarpelui de aramă - prin înălțarea Crucii. Nu spune Hristos: „Când Mă voi înălța de pe pământ îi voi trage pe toți la Mine”? (Ioan 13, 32)

Rod al strădaniei unei pioase împărătese și a unui vrednic patriarh, aflarea Sfintei Cruci a identificat întreaga creștinătate cu simbolul ei fondator, legând Patimile de Rusalii, într-un fel de cunună pe care ucenicii vrednici ai Domnului o mai poartă și astăzi.

Cât despre semnul și gestul închinării, acestea reprezintă prin veacuri mărturia unei stări de suflet, a unei stări de minte, a unei clipe de viață… E sinteza cea mai scurtă cu putință a unui sistem de gândire și de plasare în univers, în viață și în moarte. „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim” este cântarea cu caracter de imn pe care o rostim noi la toate sărbătorile dedicate Sfintei Cruci. Este în această rostire un tâlc profund al asumării Crucii de către noi toți! Nu este o asumare în disperare sau în resemnare, ci este o asumare în speranță! În spe­ranța Învierii! Nu Crucea e ultima, ci Învierea!

În această perspectivă, asumarea senină a Crucii nu e un act de resemnare, ci actul ultimului curaj, al ultimei îndrăzneli, cu ochii spre bucuria Învierii.